Simetrie
Telefonul nu suna niciodată atunci când trebuia.
Stătea pe
masă, perfect simetric în liniștea camerei, ca un obiect care își înțelege rolul,
dar refuză să și-l joace. Uneori îl priveam și aveam senzația că mă privește
înapoi.
Se spune
că simetria este semnul stabilității. Al echilibrului. Al unei construcții
corecte.
În teorie,
totul e simplu, jumătate de la unul,
jumătate de la celălalt.
Genele se împart frumos, aproape matematic. Rezultatul? Un om… funcțional.
Și totuși, nimeni nu e perfect simetric.
Nici în
corp. Dar mai ales în minte. Am citit cândva despre oamenii creativi. Despre
complexitatea lor.
Zece
dimensiuni. Zece contradicții. Zece moduri de a nu fi niciodată „în regulă”. Și
m-am regăsit.
Uneori
sunt liniștit până la transparență. Alteori, izbucnesc fără motiv. Într-o zi
sunt lucid, aproape rece. În alta, cred lucruri pe care nu le-aș putea
demonstra niciodată.
Sunt
responsabil. Și apoi nu mai sunt.
Telefonul nu suna.
Între
timp, în mine se întâmplau toate lucrurile astea. Ca un fel de zgomot fără
sunet. Mi-am dat seama că problema nu era telefonul. El doar respecta o logică
simplă, sună sau nu sună.
Eu nu aveam această disciplină.
Oscilam
între realitate și fantezie, între introversiune și nevoia absurdă de a vorbi cu
cineva. Între orgoliu și o formă de umilință pe care nu o recunoșteam.
Și poate
cel mai grav, între durere și o bucurie
inexplicabilă, care apărea exact atunci când nu avea voie.
Telefonul nu suna.
Și atunci
am înțeles ceva. Simetria e pentru obiecte. Pentru construcții.
Pentru lucruri care trebuie să stea drepte.
Dar omul?…
omul este construit din dezechilibre.
Din
contradicții care nu se anulează, ci coexistă. Dintr-o complexitate care nu
caută perfecțiunea, ci supraviețuirea.
Poate de
aceea nici nu răspundem întotdeauna când sună. Și nici nu sunăm când ar trebui.
Poate de aceea unele lucruri rămân nespuse.
Telefonul era încă acolo. Tăcut. Perfect.
Aproape enervant de simetric.
Eu nu!
Claudiu Oteleanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu