Egiptean?
Nu știu
când a început totul.
Poate într-o zi de 13. Sau poate într-o noapte în care nimeni nu mai știa dacă
ziua începe la răsărit sau la miezul nopții. Am citit cândva că, pentru azteci,
ziua a treisprezecea însemna mișcare. Cutremur. O ruptură în ordinea
lucrurilor.
Și am mai citit că egiptenii și ei, numărau timpul după răsăritul soarelui, ca
și cum lumina ar fi fost singura certitudine într-o lume în care zeii se luptau
pentru fiecare clipă.
Se spune
că într-o noapte, toate casele Egiptului au fost lovite. Nu era casă fără un
mort. O noapte a trecerii. O noapte în care istoria nu s-a scris, ci s-a rupt.
Pentru
unii, acea noapte a devenit sărbătoare. Pentru alții, doliu.
Și undeva, între aceste două feluri de a privi același
eveniment, s-a născut poate și frica. Frica de ziua a treisprezecea.
„Nu vei face nimic în această zi”,
spuneau textele vechi. O zi în care chiar și zeii se luptau — Horus împotriva
lui Seth. O zi în care ordinea putea oricând să se prăbușească.
Și totuși,
oamenii au mers mai departe.
Au
continuat să trăiască, să muncească, să iubească. Dar au păstrat undeva, în
adâncul lor, o teamă mică și încăpățânată. O teamă care a supraviețuit mileniilor.
Astăzi
încă mai spunem, uneori în glumă, alteori cu o urmă de seriozitate:
„Ziua de 13 e o zi rea.”
Dar poate
că nu ziua e de vină. Poate că, de fapt, e doar un mod de a da un sens
Haosului. De a pune un nume lucrurilor pe care nu le putem controla.
De a învinui timpul, atunci când nu avem
pe cine altcineva să învinovățim.
Și atunci mă întreb…
Dacă aș fi
trăit în acea noapte, în Egipt, aș fi fost printre cei care au jelit sau
printre cei care au plecat?
Oi fi egiptean?
Mi-ar plăcea să cred că am supraviețuit.
Claudiu Oteleanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu