Democrația care te suportă… până vorbești! Proza scurta.

 

Democrația care te suportă… până vorbești

Există o formă de liniște care nu se vede la televizor. Nu e liniștea ordinii.
Nu e liniștea consensului. E liniștea în care oamenii tac… pentru că au înțeles că nu mai contează ce spun. Germania a ajuns acolo.

Nu dintr-o dată. Nu printr-o lovitură de stat. Ci printr-un proces elegant, civilizat, aproape educat: eliminarea alternativelor. „Nu există alternativă.”

A fost cea mai eficientă formă de cenzură inventată în ultimii ani. Nu îți interzice să vorbești. Doar îți spune că nu are rost. Pentru că, dacă nu există alternativă, atunci orice opinie diferită este, prin definiție, inutilă. Sau, mai grav, suspectă. Și de aici începe spectacolul.

Nu mai există stânga și dreapta. Există doar „noi” și „ceilalți”. „Noi” , cei responsabili, cei informați, cei care înțeleg. „Ei”, cei care întreabă, cei care contestă, cei care devin, brusc, periculoși.

Și pentru că nu mai ai argumente, ai nevoie de etichete. Repede. Fără proces.

„Extremist.”
„Radical.”
„De dreapta.”

E suficient!

În momentul în care ai spus cuvântul, omul dispare. Nu mai trebuie combătut. Nu mai trebuie ascultat. Doar scos din cadru. Asta nu mai e democrație.
E curățenie.

Strada germană nu mai e ideologică. E nervoasă. Nu mai iese pentru doctrine. Iese pentru că simte, vag dar persistent, că cineva decide în locul ei. Ce mănâncă. Cu ce se încălzește. Când are voie să respire normal. Și, mai nou, dacă are voie să protesteze.

Iar când statul începe să se teamă de cetățeni, nu pentru că ar fi violenți, ci pentru că sunt mulți… înseamnă că ceva s-a rupt. Nu în stradă. În capul celor care guvernează. Și aici apare partea interesantă.

România privește. Cu admirație. Cu obediență. Cu reflexul clasic: „dacă e la ei, e bine”.

Și importă. Nu tehnologie. Nu eficiență. Ci modelul.

Modelul în care nu mai negociezi. Impui.
Modelul în care nu mai explici. Etichetezi.
Modelul în care nu mai reprezinți. Administrezi.

Din când în când, apar întrebări. Nu dovezi. Nu certitudini. Întrebări!

Cine pe cine servește?
Cine decide cu adevărat?
De unde vin direcțiile astea atât de… aliniate?

Nu contează dacă sunt adevărate. Contează că apar. Pentru că întrebările nu apar într-o societate sănătoasă. Apar într-una în care oamenii simt că nu mai înțeleg jocul. Și atunci își inventează explicații. Unele greșite. Altele exagerate. Toate simptomatice.

Problema nu este dacă cineva este sau nu „agent”. Problema este că oamenii au început să creadă că ar putea fi. Și în clipa aceea, contractul nevăzut dintre stat și cetățean s-a rupt. Nu oficial. Definitiv.

 

Democrația nu dispare când vine autoritarismul. Dispare când oamenii nu mai au curajul să întrebe.

Iar când întrebarea devine periculoasă, răspunsul nu mai contează.

 Claudiu Oteleanu