Fata cu două case. Proza scurta.

 

Fata cu două case

În fața Curții Supreme, marele preot, spune:

„Mulți dintre zeii pe care îi adoră lumea sunt nedrepți. Iar ajutorul pe care îl dau, ca răspuns la rugăciuni, aduce adesea nenorocire.”

În Ținutul Sânzienelor, în satul Valea Mărului, trăia un om, Dumitru Sârbu. Avea o singură fiică, Ana — frumoasă și sănătoasă.

Dar, într-o vară, o boală grea începu să bântuie satele. Ana se îmbolnăvi și ea. Părinții au adus ofrande și s-au rugat Stăpânului Molimei să o cruțe. După câteva zile de nesimțire, fata își reveni și povesti:

— Zeul mi-a spus că mă va salva… dar doar dacă îi dau viața altcuiva în loc.

— Știi pe cineva? au întrebat-o părinții.

— Da… în satul Dealul Prunului,  este o fată cu același nume ca mine.

În acea noapte, în vis, Ana a fost atinsă de zeu și ridicată în văzduh. Au ajuns în fața unei case luminate.

— Aceea este, a spus ea.

Zeul a intrat și a lovit fata în frunte. În aceeași clipă, Ana din Valea Mărului s-a trezit. A povestit visul. Apoi a căzut din nou în nesimțire. Trei zile nu a vorbit. Când s-a ridicat, privirea îi era schimbată. S-a uitat în jur, speriată, și a strigat:

— Asta nu e casa mea! Voi nu sunteți părinții mei!

Și a fugit.

În același timp, în Dealul Prunului, cealaltă Ana murise. Sufletul ei ajunse în fața Marelui Judecător, în Tărâmul Morților. Acesta privi și se încruntă:

— A fost adusă greșit. Nu ea trebuia să vină.

— Dar trupul meu a fost ars… se rugă fata. Cum să mă întorc?

— Vei lua trupul celeilalte, spuse Judecătorul. Pe ea o aștept aici.

Și astfel, sufletul Anei din Dealul Prunului a fost trimis înapoi… în trupul Anei din Valea Mărului.

Când fata s-a ridicat din pat și a fugit, părinții au crezut că și-a pierdut mințile. Dar ea nu s-a oprit. A fugit până în celălalt sat. A intrat într-o casă și a spus:

— Ce bine e… am ajuns acasă.

Oamenii nu au recunoscut-o. Dar ea știa totul. Știa lucruri pe care numai fiica lor le putea ști. Au venit și ceilalți părinți. Au întrebat. Au ascultat. Și, încet, adevărul a devenit imposibil de negat.

În cele din urmă, cele două familii au spus:

— Trupul este al nostru. Dar sufletul este al vostru.

Au tăcut o vreme. Apoi au adăugat:

— Să fie fiica amândurora.

Și așa a rămas.

          Se spune că, mai târziu, Ana a moștenit ambele case. A trăit între ele, fără să aparțină cu adevărat niciuneia. Într-una era trupul ei. În cealaltă,  amintirile.

Într-una era chemată „fiică”. În cealaltă,  recunoscută. Și, încet, oamenii s-au obișnuit.

 Pentru că oamenii se obișnuiesc cu orice, dacă povestea este spusă de ajuns de convingător.

Poate că nu este doar o poveste. Poate că, din când în când, lumea mai face astfel de schimburi. Nu de trupuri. De identități. De roluri. De adevăruri.

Și poate că trăim și noi, fără să ne dăm seama, în două case: în cea în care locuim și în cea în care ar trebui să fim.

 

Iar atunci când le confundăm, nu mai fugim prin sate, strigând că nu ne recunoaștem părinții.

Rămânem. Zâmbim. Și învățăm să spunem, liniștiți:

— Aici e casa mea!

 Claudiu Oteleanu