Lăcustele. Proza scurta.

 

Lăcustele

Nu știu când au început să dispară lăcustele din povești și să apară în realitate. Sau poate nu au dispărut niciodată. Doar și-au schimbat forma.

Cândva, veneau din cer. Nori negri, grei, care se așezau peste câmpuri și lăsau în urmă liniștea aceea suspectă, în care nu mai crește nimic. Erau vizibile, aproape spectaculoase în cruzimea lor. Le vedeai, le înțelegeai, le puteai urî.

Astăzi nu mai vin din cer.

Astăzi, vin din noi. Sau, mai exact, din felul în care acceptăm să trăim. Lăcustele moderne nu mai au aripi și nici mandibule. Nu mai cântă când mănâncă. Nu mai au nevoie să zboare în roiuri. Se mișcă mai discret, mai eficient, mai convingător. Au învățat să vorbească. Au învățat să explice.

…si  mai ales, au învățat să ne convingă că ceea ce se întâmplă este normal.

Că este inevitabil. Că nu se poate altfel. Aici este, poate, cea mai mare diferență.

În fața unei invazii adevărate, omul avea o reacție instinctivă, fugea, se apăra, se revolta. Astăzi, în fața aceleiași realități, doar ascultă. Dă din cap. Înțelege. Și plătește.

Când vezi că benzina ajunge la zece lei litrul, nu te mai gândești la câmpuri pustiite sau la imperii căzute. Te gândești la drumurile pe care nu le mai faci, la lucrurile pe care le amâni, la viața care se strânge, încet, în jurul unor limite tot mai mici. Nu e nimic spectaculos în asta. Și tocmai de aceea e periculos.

În trecut, lăcustele produceau panică. Astăzi, produc obișnuință.

Ni se spune că e o criză. Apoi că e o ajustare. Apoi că e o etapă. În fiecare zi, cuvintele se schimbă, dar efectul rămâne. Viața devine mai scumpă, mai apăsătoare, mai greu de dus.

Și, undeva, cineva explică.

Președintele vorbește. Prim-ministrul explică. Tonul e calm, aproape pedagogic. Ni se arată grafice, ni se invocă tendințe, ni se cere răbdare. Ni se promite că lucrurile se vor așeza. Dar nu ni se spune când. Și nici pentru cine.

Am învățat, fără să ne dăm seama, să trăim într-o formă de normalitate care, altădată, ar fi fost de neacceptat. Ne-am obișnuit cu ideea că pierderea nu vine brusc, ci în doze mici, administrate zilnic.

Poate de aceea nici nu mai recunoaștem momentul în care ar trebui să spunem că e prea mult.

Istoria ne-a arătat, de fiecare dată, că lăcustele nu dispar de la sine. Ele dispar atunci când cineva refuză să mai accepte că foamea este o fatalitate. Dar pentru asta e nevoie de ceva ce pare să lipsească din ce în ce mai des: luciditatea.

Nu indignarea zgomotoasă. Nu revolta de moment. Ci acea liniște în care înțelegi exact ce se întâmplă și alegi să nu mai participi.

Poate că lăcustele nu mai sunt, de mult, insecte. Poate că au devenit un sistem. Un mod de a gândi, de a administra, de a explica.

Și, poate, cea mai incomodă întrebare nu este dacă ele există.

Ci dacă noi mai suntem în stare să le recunoaștem.

 Claudiu Oteleanu