Care este cel mai sexy personaj feminin din literatura română? Proza scurta.

 

Care este cel mai sexy personaj feminin din literatura română?

de Claudiu Oteleanu

Există întrebări fundamentale care au preocupat omenirea de la începuturile civilizației. Ce este adevărul? Există viață după moarte? Este omul cu adevărat liber? …și într-un registru ceva mai puțin frecventat de Academia Română :

Care este cel mai sexy personaj feminin din literatura română?

Recunosc: ultima întrebare are avantajul enorm că, spre deosebire de primele trei, oferă șansa unei dezbateri în care participanții nu adorm. Problema este însă mai complicată decât pare.

Literatura română este plină de femei. Frumoase și urâte. Credincioase și adultere. Victime și călăi. Femei care iubesc, femei care manipulează, femei care așteaptă, femei care fug, femei care conduc bărbații și femei distruse de ei.

Avem țărănci și aristocrate, mahalagioaice și intelectuale, neveste și amante, adolescente și femei mature, femei cuminți și femei care ar putea transforma fără dificultate o ședință de psihoterapie într-un dosar penal.

Prin urmare, înainte de organizarea concursului nostru imaginar — Miss Literatura Română — trebuie stabilit regulamentul.

Pentru că frumusețea nu este același lucru cu senzualitatea. Iar senzualitatea nu este același lucru cu sexualitatea. Oricum, niciuna dintre ele nu este obligatoriu sinonimă cu seducția. Există femei extraordinar de frumoase care nu seduc… și există femei pe care autorul nici măcar nu insistă să le descrie drept frumuseți, dar care provoacă în jurul lor adevărate accidente existențiale.

Aici începe literatura!

Cătălina – fata care îl refuză pe nemuritor

Putem începe aproape inevitabil cu Eminescu. Cătălina din Luceafărul posedă o performanță greu de egalat, reușește să aibă la dispoziție o entitate cosmică și să aleagă un băiat de curte.

Hyperion îi oferă infinitul. Cătălin îi oferă proximitatea. Fata alege proximitatea. Generații întregi au citit aici opoziția dintre absolut și contingent, geniu și omul comun, aspirație și condiția terestră.

Foarte bine!

Dar privită din perspectiva concursului nostru, Cătălina face ceva mult mai interesant: alege corpul în locul metafizicii. Nemurirea este impresionantă, numai că are dificultăți serioase când vine vorba despre o întâlnire de sâmbătă seara.

Cătălin, în schimb, este acolo. Cătălina introduce astfel una dintre primele mari lecții erotice ale literaturii române: uneori prezența bate eternitatea!

Zoe Trahanache – erotismul puterii

Să trecem la Caragiale. Zoe nu trebuie privită numai ca femeia prinsă într-un triunghi conjugal ridicol. Dacă citim atent O scrisoare pierdută, descoperim că, dintre bărbații care conduc județul, femeia este adesea personajul cu cel mai pronunțat instinct politic.

Tipătescu are funcția. Trahanache are poziția. Cațavencu are ziarul. Farfuridi are... Farfuridi. Dar Zoe are influența!

Ea înțelege raporturile de forță, negociază, presează, imploră când trebuie, ordonă când poate și urmărește permanent rezultatul. Sex-appeal-ul ei nu vine în primul rând din descriere fizică. Vine din putere. Iar puterea, să recunoaștem, a avut întotdeauna o relație foarte apropiată cu erotismul.

Zoe ar intra fără probleme în finala concursului.

Nu neapărat pentru Miss Frumusețe. Ci pentru Miss „știu eu cum rezolvăm”.

Mița Baston și Didina Mazu – categoria explozivă

Dacă Zoe reprezintă seducția politică, Mița și Didina din D-ale carnavalului aduc mahalaua în competiție. Aici nu mai avem mister metafizic. Avem pasiune, gelozie, scandal, orgoliu și o cantitate de energie sentimentală suficientă pentru alimentarea unei mici localități.

Mița nu suferă discret. Mița produce evenimente. Este tipul de femeie în preajma căreia viața unui bărbat poate deveni interesantă foarte repede și liniștită foarte greu. Într-un concurs al senzualității literare, asemenea personaje nu pot fi ignorate tocmai pentru că ne amintesc ceva esențial: seducția nu este întotdeauna elegantă. Uneori intră în cameră trântind ușa.

Florica – corpul pe care Ion nu-l poate uita

Ajungem la Rebreanu. Ion pare, la prima vedere, romanul unei obsesii funciare. Și este!

Dar în spatele pământului există o altă obsesie: Florica. Ana reprezintă pentru Ion drumul spre avere și pământ. Florica reprezintă dorința. Aici Rebreanu construiește una dintre opozițiile cele mai crude ale romanului românesc: posesia și iubirea nu coincid.

Ion o ia pe Ana pentru ceea ce poate obține prin ea. Dar trupul, instinctul și dorința îl readuc spre Florica. Este aproape o demonstrație experimentală a faptului că omul poate negocia multe cu sine însuși, dar nu întotdeauna și dorința.

Florica intră deci serios în competiție.

 

Nadina – senzualitatea care devine conflict social

Cu Nadina din Răscoala, lucrurile devin și mai interesante. Nadina aparține altei lumi decât țăranii printre care proprietatea ei, există ca realitate economică și simbol social. Feminitatea ei este filtrată prin privirile masculine, prin diferența de clasă și prin tensiunea crescândă a romanului.

Tocmai de aceea este un personaj periculos pentru concursul nostru. La Nadina, senzualitatea nu mai poate fi desprinsă de putere, clasă și posesie. Nu este doar femeia privită. Este femeia aflată într-un sistem de raporturi sociale care transformă inclusiv dorința într-o formă de tensiune. Primește puncte multe la senzualitate.

Dar juriul va trebui să citească atent fișa tehnică.

 

Ela – femeia văzută prin gelozia unui bărbat

Cu Ela din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război intrăm într-un teritoriu fascinant.

Pentru că există o problemă: nu știm niciodată cu certitudine cât din Ela este Ela și cât este Ela construită de mintea lui Ștefan Gheorghidiu.

Este ea frivolă? Îl înșală? Își descoperă pur și simplu gustul pentru lumea mondenă? Sau asistăm la deformarea unei femei prin lentila unui bărbat inteligent, orgolios și devastat de gelozie?

Tocmai ambiguitatea o face seducătoare. Ela nu este sexy doar prin ceea ce face. Este sexy prin ceea ce nu putem afla despre ea. Iar misterul este unul dintre cei mai eficienți agenți erotici inventați vreodată.

Doamna T. – inteligența devine sexy

Și ajungem la una dintre favoritele mele pentru podium: Doamna T. din Patul lui Procust.

Aici concursul se schimbă. Nu mai suntem în lumea senzualității evidente. Doamna T. are rafinament, inteligență, sensibilitate, independență și acel tip de feminitate care nu solicită atenția, dar tocmai de aceea o obține. Este femeia pe care nu o termini de citit. Există puține lucruri mai seducătoare decât un om pe care nu reușești să-l epuizezi prin explicații.

În cazul ei, erotismul devine intelectual. Nu corpul dispare. Dar corpul este însoțit de personalitate. Iar combinația începe să devină periculoasă pentru celelalte concurente.

Emilia – sex-appeal fără profunzime?

Tot Camil Petrescu ne oferă însă contraponderea: Emilia. Și aici scriitorul face un experiment aproape crud. O femeie poate fi dorită fără să fie admirată. Poate exista atracție fizică fără fascinație intelectuală. Poate exista sexualitate fără mister. Emilia devine astfel extrem de utilă pentru întrebarea noastră.

Dacă prin „sexy” înțelegem exclusiv disponibilitatea corpului și atracția fizică, Emilia punctează. Dacă adăugăm inteligența, misterul și complexitatea, clasamentul se schimbă brutal.

Otilia – arma absolută: ambiguitatea

Acum intră în scenă una dintre marile favorite. Otilia. Călinescu a avut inspirația extraordinară de a construi un personaj pe care cititorul nu-l poate fixa definitiv.

Copilă? Femeie? Naivă? Calculată? Generos afectivă? Capricioasă? Îndrăgostită? Pragmatică?

Răspunsul corect este probabil: da!

Otilia seduce tocmai fiindcă refuză definiția. Felix încearcă să o înțeleagă. Cititorul încearcă să o înțeleagă. Criticii literari încearcă să o înțeleagă. Otilia își vede liniștită de treabă de aproape un secol. Aici avem o candidată redutabilă. Pentru că una dintre marile reguli ale seducției este tocmai aceasta: ceea ce ai înțeles complet încetează uneori să te mai fascineze.

Otilia nu oferă această satisfacție.

Adela – erotismul imposibilului

Garabet Ibrăileanu construiește în Adela o altă formă de senzualitate. Aici tensiunea provine din imposibilitate, ezitare, diferență de vârstă, autocontrol și lucrurile care ar putea să se întâmple, dar nu se întâmplă.

Este erotismul distanței. Literatura știe de foarte multă vreme ceva ce aplicațiile de dating au uitat: dorința are uneori nevoie de obstacol.

Adela nu câștigă prin explozie. Câștigă prin tensiune.

Maitreyi – seducția alterității

Cu Maitreyi intrăm pe un teren care cere mai multă atenție. Personajul literar este construit de Eliade prin experiența și perspectiva lui Allan, iar relația dintre roman și persoana reală care a inspirat-o a generat ulterior o poveste separată și mult mai complicată.

Pentru concursul nostru ne interesează strict personajul literar. Iar Maitreyi fascinează prin diferență. Cultură. Ritual. Inteligență. Exotism perceput de protagonist. Interdicție. Descoperire. Erotismul apare aici și din întâlnirea cu o lume pe care personajul masculin nu o stăpânește.

Dar tocmai perspectiva masculină ne obligă să fim precauți: cât este Maitreyi și cât este proiecția lui Allan asupra ei?

Aceeași întrebare revine. Bărbații literaturii române par să aibă o dificultate constantă: se îndrăgostesc de femei și apoi încep imediat să le inventeze!

Corina – femeia cu care ai pleca din oraș

Mihail Sebastian aduce alt aer. Corina din Jocul de-a vacanța nu are nevoie nici de vampirism, nici de adulter politic, nici de moșteniri.

Are inteligență, ironie, naturalețe și capacitatea de a participa la joc. Este femeia cu care conversația continuă după ce s-a terminat cina. Ceea ce, dacă stăm bine să ne gândim, este o formă de sex-appeal mult mai rară decât pare. Corina ar putea fi surpriza concursului.

Nu intră neapărat cu cele mai multe artificii. Dar s-ar putea să fie concurenta cu care ai vrea efectiv să rămâi după festivitatea de premiere.

Donna Alba – femeia transformată în obsesie

Gib I. Mihăescu trebuie să aibă reprezentare serioasă într-un asemenea concurs. Donna Alba este aproape construită pentru tema noastră.

Femeia devine obiectul unei fascinații care depășește atracția obișnuită. Distanța socială, inaccesibilitatea și proiecția masculină lucrează împreună până când femeia reală și femeia imaginată aproape că nu mai pot fi separate.

Aici descoperim altă lege a erotismului literar: uneori nu dorim omul. Dorim imposibilitatea de a-l avea.

Donna Alba punctează enorm la mister, inaccesibilitate și obsesie.

Avem finalista?

Domnișoara Christina – concurenta care trișează

Apoi vine Christina.

Aici trebuie să protesteze celelalte concurente. Pentru că personajul lui Mircea Eliade beneficiază de mijloace neregulamentare. Celelalte femei au frumusețe, inteligență, senzualitate, bani sau putere. Christina are supranaturalul.

Este seducătoare și amenințătoare în același timp. Dorința și moartea ajung atât de apropiate încât aproape se confundă. Eros și Thanatos la aceeași masă. În viața reală recomand distanță.

În literatură însă?

Finală garantată.

Persida – frumusețea care are voință

Nici Slavici nu trebuie expediat în zona „literaturii fără sex-appeal”. Persida din Mara are frumusețe, temperament și voință. Mai important, nu este doar obiectul alegerilor altora. Alege. Greșește. Insistă. Suferă. Își asumă. Este o femeie care intră în conflict cu lumea din jur tocmai pentru că posedă o voință proprie.

Și aici ajungem la un criteriu pe care concursul nostru nu-l poate evita: autonomia este sexy.

Poate chiar mai sexy decât frumusețea.

Vitoria Lipan – nu „sexy”, și tocmai aici avem o problemă

Vitoria trebuie introdusă în discuție tocmai pentru a vedea limitele criteriului nostru. Sadoveanu îi construiește forța din cu totul alte materiale: inteligență practică, intuiție, fidelitate, rezistență, autoritate.

Reducerea ei la sex-appeal ar sărăci personajul. Și asta ne avertizează că jocul nostru are o limită importantă: nu orice mare personaj feminin trebuie eroticizat pentru a fi fascinant.

Vitoria nu are nevoie să câștige Miss Literatura Română.

Probabil ar afla cine a falsificat buletinele de vot și ar rezolva singură problema înaintea juriului.

 

Și acum: ce naiba înseamnă „sexy”?

După această defilare, concursul nostru aparent frivol începe să producă o concluzie surprinzător de serioasă. Sex-appeal-ul literar nu poate fi măsurat în centimetri.

Pentru simplul motiv că literatura nu posedă corpuri. Posedă cuvinte care ne fac să imaginăm corpuri. Așadar, personajul feminin sexy este construit dintr-un amestec: frumusețe; inteligență; mister; autonomie; senzualitate; putere; umor; pericol;…și, poate mai ales, capacitatea de a produce dorință fără să o satisfacă imediat.

În acest moment putem organiza semifinalele.

Categoria „Seducție prin inteligență”

Doamna T. – Corina – Otilia

Categoria „Seducție prin pericol”

Domnișoara Christina – Mița Baston – Nadina

Categoria „Seducție prin mister și inaccesibilitate”

Donna Alba – Otilia – Adela

Categoria „Seducție prin putere”

Zoe Trahanache – Persida – Doamna T.

Categoria „Atracție fizică și pasiune”

Florica – Nadina – Emilia

Și observăm imediat ceva.

Otilia și Doamna T. apar de mai multe ori.

Avem o problemă pentru concurență.

Marea finală

Dacă ar trebui să aleg șase finaliste, fără pretenția ridicolă că literatura poate fi redusă la un clasament obiectiv, aș pune pe scenă:

Otilia. Doamna T. Donna Alba. Domnișoara Christina. Nadina și Corina.

Șase forme complet diferite ale seducției. Nadina este corporalitatea. Christina este pericolul. Donna Alba este inaccesibilitatea. Corina este complicitatea. Doamna T. este inteligența și rafinamentul. Otilia este ambiguitatea.

Și atunci trebuie să alegem.

Miss Literatura Română este...

Dacă întrebarea ar fi:

„Care este cea mai frumoasă femeie din literatura română?”

nu aș putea răspunde.

Dacă ar fi:

„Care este cea mai erotică?”

probabil clasamentul s-ar modifica.

Dacă ar fi:

„Care este cea mai periculoasă?”

Christina ar câștiga fără drept de apel și probabil juriul n-ar mai ajunge acasă.

Dar întrebarea noastră este alta:

Care este cel mai sexy personaj feminin din literatura română?

Iar dacă prin sexy înțelegem combinația dintre feminitate, inteligență, mister, libertate și puterea de a rămâne în imaginația cititorului după închiderea cărții, eu aș lăsa finala între două femei:

Doamna T. și Otilia.

Doamna T. este femeia pe care ai vrea să o întâlnești.

Otilia este femeia pe care, după ce ai întâlnit-o, probabil ai continua să încerci să o înțelegi.

…și tocmai de aceea, la limită, coroana mea merge către:

OTILIA

Nu pentru că ar fi demonstrabil cea mai frumoasă. Nu pentru că ar fi cea mai erotică. Ci pentru că posedă una dintre cele mai redutabile arme ale seducției: nu se lasă terminată de interpretarea bărbatului care o privește.

Felix nu reușește. Cititorul nu reușește. Critica literară încă discută!

Iar după aproape un secol, fata continuă să ridice aceeași sprânceană imaginară și să întrebe:

„Enigmă? Eu?”

Poate că aici se află și marea farsă a concursului nostru.

Am pornit să găsim cea mai sexy femeie din literatura română și am descoperit că femeile cele mai seducătoare ale literaturii nu sunt neapărat cele despre care scriitorii ne spun că sunt frumoase.

Sunt cele pe care nu reușesc să ni le explice până la capăt. Pentru că frumusețea atrage privirea. Sexualitatea provoacă dorința. Dar misterul face ceva mult mai periculos: te obligă să te întorci.

Iar într-o lume în care aproape totul se consumă repede, poate că aceasta rămâne definiția supremă a seducției: să plece femeia, să se termine cartea și tu să mai rămâi puțin cu gândul la ea.

Claudiu Oteleanu

 

 

De la Casa Mureșenilor la Rupea. Cinci ani de cultură și prietenie pentru Asociația Culturală „Aurel A. Mureșianu”

Ciclul manifestărilor dedicate împlinirii a cinci ani de existență a Asociației Culturale „Aurel A. Mureșianu” Brașov s-a încheiat vineri, 28 august, la Popasul Dumbravă din Rupea. A fost mai puțin o festivitate protocolară și mai mult o întâlnire între oamenii care, de-a lungul acestor ani, au construit, susținut sau însoțit proiectele Asociației. Un bilanț făcut prin imagini, amintiri și distincții aniversare, dar mai ales prin prezența unei comunități care s-a format în jurul culturii și memoriei brașovene.

Există organizații care își măsoară existența în ani și organizații care o pot măsura în oameni, întâlniri și lucrurile lăsate în urmă.

La cinci ani de la înființare, Asociația Culturală „Aurel A. Mureșianu”, condusă de Adrian Toth, are deja suficient material pentru ambele măsurători.

Aniversarea celor cinci ani nu a fost concentrată într-o singură zi. Ea a început în luna mai, la Muzeul Casa Mureșenilor din Brașov, și a continuat prin manifestările și proiectele desfășurate de Asociație pe parcursul verii.

Vineri, 28 august, la Popasul Dumbravă din Rupea, acest arc aniversar s-a închis.

Și poate că tocmai alegerea unei întâlniri relaxate, între colaboratori și prieteni, a spus mai mult despre acești cinci ani decât ar fi putut spune o festivitate excesiv de protocolară.

    O întâlnire similară a avut loc în luna iulie în Țara Făgărașului,  la Sâmbăta de Sus, cu membrii și simpatizanții  din asociație, manifestare derulată în paralel cu Zilele Rezistenței dedicate  luptătorilor anticomuniști din Munții Făgăraș. 

Cinci ani revăzuți în imagini

Unul dintre momentele întâlnirii a fost vizionarea unui montaj dedicat activităților Asociației și sărbătorii desfășurate în luna mai la Muzeul Casa Mureșenilor.

A fost un exercițiu de memorie, dar și unul de bilanț: cinci ani de activitate culturală revăzuți prin oameni, evenimente și proiecte.

O echipă construită în jurul aceleiași idei

Alături de președintele Adrian Toth, la întâlnirea aniversară de la Rupea s-au aflat și membri ai echipei și colaboratori apropiați ai Asociației: Romeo Martin, secretarul general al ACAAM; Horia Salcă, reprezentantul Asociației în Anglia; Claudiu Oțeleanu, președintele Societății Ziariștilor și Oamenilor de Cultură „Cincinat Pavelescu” și director executiv al Despărțământului Central ASTRA Brașov; precum și Virginia Martin, șef al Departamentului Finanțe-Contabilitate al ACAAM.

 

Au urmat distincțiile aniversare, oferite celor care au fost alături de Asociația Culturală „Aurel A. Mureșianu” și au sprijinit, fiecare în felul său, cultura brașoveană.

La întâlnirea de la Rupea au fost prezenți pr. Ionel Munteanu, paroh în Bunești, împreună cu soția sa, Simona; pr. Mihai Gavrilă Simen, paroh în Bogata Olteană și Dopca; Gheorghe Todor, prieten și susținător al Asociației; Ana și Ioan Iuliu Martin, colaboratori ai Asociației încă de la început; educatoarea Mioara Eugenia David, din Ticușu Vechi; Ioan Lucian David, directorul Școlii Gimnaziale din Ticușu Vechi; Maria Cristina Sălăjean, director al Școlii Gimnaziale Rupea; învățătoarea Larisa Nicoară; profesoarele Brigitta Terțilă, Diana Tudor și Mariana Kalman; Rodica Viscrean, mediator la Școala Gimnazială Bunești; prof. Marcela Precu, din Bunești; Nicolae Bărdaș, fost secretar al comunei Cața; Iulian Hohoiu, APIA Rupea; și Constantin Dutu, fermier din Rotbav.

Alături de aceștia s-a aflat și Robert Terțilă, președintele Asociației sportive  BAZALTUL RACOȘ.

Festivitatea acordării distincțiilor a fost continuată de intervenția secretarului general al Asociației, Romeo Martin.

Dincolo însă de numele și funcțiile participanților, întâlnirea a arătat ceva ce nu poate fi trecut într-un bilanț contabil: rețeaua umană construită în jurul Asociației în acești cinci ani.

Profesori și directori de școli, preoți, oameni ai comunităților locale, colaboratori și prieteni s-au regăsit în aceeași sală. O diversitate care spune, poate, mai mult despre activitatea Asociației decât o enumerare a proiectelor.

În centrul acestei povești rămâne Adrian Toth, președintele Asociației Culturale „Aurel A. Mureșianu”.

Iar întâlnirea de la Rupea a avut o coincidență fericită.

La numai două zile după eveniment, pe 30 august, Adrian Toth își sărbătorește ziua de naștere.

Era imposibil ca o sală plină de prieteni și colaboratori să lase să treacă neobservat momentul. Așa că aniversarea celor cinci ani ai Asociației s-a întâlnit firesc cu aniversarea omului care a pus multă energie în existența ei.

Și am profitat cu toții de ocazie pentru a-i spune anticipat:

La mulți ani, Adrian Toth!

Cultura se face și stând la aceeași masă

După diplome, discursuri și retrospectiva celor cinci ani, întâlnirea a continuat în jurul mesei.

Și aici trebuie recunoscut că Popasul Dumbravă a înțeles foarte serios conceptul de „manifestare culturală”.

Fotografiile platourilor servite participanților sunt suficient de explicite. Cultura spiritului a fost susținută logistic de argumente gastronomice greu de combătut, iar dezbaterile au avut la dispoziție suficiente calorii pentru a continua fără pericolul epuizării intelectuale.

Dincolo de glumă, tocmai aceste momente dau sens unei comunități.

Pentru că viața culturală nu se construiește numai în săli de conferințe, la microfon sau în fața unui afiș. Se construiește și prin conversațiile de după, prin prietenii, prin oamenii care se reîntâlnesc și prin proiectele care apar uneori la o masă, între două povești.

La Rupea, s-au încheiat manifestările aniversare dedicate primilor cinci ani ai Asociației Culturale „Aurel A. Mureșianu”.

S-au încheiat manifestările. Nu și povestea.

De aici începe anul șase.

Iar după ceea ce au arătat primii cinci, probabil că vom mai avea destule de povestit.

La mulți ani, Asociația Culturală „Aurel A. Mureșianu”!

La mulți ani, Adrian Toth!

Claudiu Oțeleanu

 

Măgarul sau despre orgoliu. Proza scurta.

 

PENTRU CĂ MĂGARUL ARE IDEILE SALE, PE CARE NU înțelege să le discute cu nimeni (c’est mon opinion, et je la partage), oamenii s-au pus de acord să-l calomnieze.

În acest chip, pentru grosul judecăților, Măgarul a ajuns să fie un fel de porc-cu-copite, un Tîmpit-de-drept-divin, un individ cu vocația de a fi inferior, — în sfîrșit, un Măgar!

Ființă austeră și de o demnă umilitate, Măgarul se dispensează de confortul la care aspiră acest pretins văr al său, calul, și cere o pîine mai neagră, dar un tratament mai onorabil.

Observi numaidecît că e de neam prost! Că nu e înrudit deloc cu calul! Încrucișat cu calul, Măgarul dă naștere la o specie hibridă — Catîrul — care nu lasă urmași, ceea ce constituie semnul suveran al opoziției naturii, deci al neînrudirii. Urechile sale, împrumutate de la iepuri, și care nu au nici barem scuza de a fi muzicale, sau scuza fricii, care modifică corpul, îl denunță pe Măgar ca pe un poltron, ca pe un laș.

Prima calomnie i-a pus-o pe cap însăși natura. Mai observi apoi că individul nostru are toate pasiunile năpăstuitului, ale necăjitului: e răbduriu și e prolific.

Pînă și foamea — care e o veche cunoștință a Măgarului — îi sugerează idei senzuale. Asta îți risipește toată poezia! Este plăcerea calicului...

Ipotezele care s-au făcut asupra originii Măgarului n-au dus la concluzii mulțumitoare. Știm numai că Măgarul e despărțit de cal prin specii intermediare, care au dispărut, și că a fost cucerit și adaptat la societate, foarte tîrziu, probabil din niște regiuni ingrate sub raportul climei, unde toți rămîneau scurți de picioare, ca toți subnutriții.

Coada lui aproape lipsită de păr, coama rară și uscată, lipsa lui de selecție în alimentație, proporțiile lui fizice, viața lui afectivă, totul îl portretizează în defavoare. Dar ceea ce îl arată obosit și învechit în speța lui, este rapida, monstruoasa, trista bătrînețe care-l atacă de timpuriu, precocitatea îndărătniciilor lui, îngroșarea pielii lui. E singurul animal păros la care nu găsești niciodată paraziți! Ce să ia paraziții de la Măgar? Piele groasă, domnule!...

Lucius Apuleius a scris o carte splendidă, autobiografia unui Măgar clasic.

Trăiește, ca și calul, pînă aproape de treizeci de ani, suferă de boli mai puține decît calul, și în general le suportă mai bine — ceea ce de asemenea îi confirmă vechimea. Este cu mult mai răspîndit, pe fața pămîntului, decît calul, și nici o climă nu-l descurajează.

E uns cu toate alifiile. Îi priește orice hrană. Lipsit de orice specialitate, face orice fel de muncă, însă cu o condiție: să nu-l silești, să nu-i arăți că ești mai deștept decît el, să nu vrei nimic împotriva voinței lui, să-i lași impresia că „colaborezi“, făcîndu-l să facă ce trebuie.

Măgarul este un animal foarte bătut, de mii de generații mereu bătut, lucru care i-a perfecționat pielea care continuă să fie bătută și după moarte, fiindcă cele mai bune tobe de orchestră simfonică se fac din piele de Măgar, piele acordabilă după diapazon de la Do, pînă la Do, o octavă perfectă. Majoră sau minoră, pielea lui cîntă mai bine decît a cîntat animalul în viață.

Această prodigioasă piele este ceea ce se numește „chagrin“ (tristețe).

Din unele oase de Măgar se fac flaute scumpe, care interpretează pe Bach, pe Haendel, pe Mozart și pe Beethoven.

Ca și furnica, în raport cu micimea corpului său Măgarul e capabil să ducă cele mai voluminoase poveri.

E un animal sărac. Nu mai are decît o singură consolare: să fie mîndrul... Și este. — ce e drept!

Uite, așa de calic cum îl vedeți, trăitor în mizerie, Măgarul ține să fie tratat ca un cineva și nu se înduplecă să fie concesiv. În privința orgoliului, care uneori este masca socială a paupertății, Măgarul gîndește echitabil. Asta ne scoate din sărite!

Dar dacă nu te stimezi singur, nu te stimează nimeni!

 

 Claudiu Oteleanu

CÂT DE ADÂNC POȚI IUBI FĂRĂ SĂ TE SCUFUNZI? Proza scurta.

 

CÂT DE ADÂNC POȚI IUBI FĂRĂ SĂ TE SCUFUNZI?

Sunt momente în care viața seamănă mai puțin cu un drum și mai mult cu o mare. Navigăm. Uneori știm încotro. Alteori doar presupunem.

Iar când se face întuneric, nu mai căutăm neapărat țărmul. Căutăm o lumină. Una singură. Raza unui far care să ne spună că undeva, dincolo de noapte, există ceva spre care merită să continuăm.

Poate că și iubirea este tot un asemenea far.

Gabriel García Márquez vorbea despre teama de a iubi mai profund decât ești iubit. Despre diferența aceea nevăzută dintre două suflete care, astăzi, pare doar o distanță, dar mâine poate deveni o rană.

          Totuși, cine poate măsura iubirea?

Cu ce instrument poți afla dacă celălalt te iubește la aceeași adâncime? Poate tocmai aici începe fragilitatea noastră. Pentru că, atunci când iubim cu adevărat, nu mai navigăm după hărți. Navigăm după lumină. Și uneori ne agățăm cu disperare de raza unui far, fără să știm dacă lumina aceea ne cheamă spre țărm sau doar ne ajută să mai traversăm încă o noapte.

Poate că nu toate farurile sunt destinații. Unele apar în viața noastră doar ca să nu ne scufundăm. Iar uneori este suficient!

Claudiu Oteleanu