Am vorbit despre politică și au înțeles geopolitică. Leacock a vorbit despre atom și au înțeles abatorul. Presa evoluează. Proza scurta.

 

Într-o bună zi am fost invitat la un post de radio local. Nu la postul la care vorbesc eu de obicei despre politică, războaie, alegeri, imperii aflate în descompunere și alte subiecte liniștitoare pentru populație. Nu. La un post mai important. Cel puțin așa se spunea prin târg.

M-am bucurat. Omul se mai bucură și el când este invitat undeva. Mai ales când invitația vine din partea unor oameni care nu l-au ascultat niciodată.

Cu o zi înainte de emisiune mă sună realizatoarea.

— Domnule Oteleanu, despre ce ați dori să discutăm?

Întrebarea m-a surprins. Mi s-a părut la fel de neașteptată ca și cum l-ai invita pe un instalator și l-ai întreba dacă n-ar prefera să vorbească despre balet.

— Despre politică, am răspuns eu firesc.

— Nu.

— Cum adică nu?

— Eu nu fac emisiuni politice.

— Înțeleg. Atunci putem vorbi despre cărțile mele.

— Nu mă interesează politica.

— Tocmai de aceea sunt cărți.

— Tot despre politică sunt. Am recunoscut că avea dreptate.

— Atunci putem vorbi despre radio. Fac radio de mulți ani!

— Despre radio s-a vorbit destul.

Am încercat să găsesc altceva.

Istorie.

Nu.

Societate civilă.

Nu.

Asociații culturale.

Nu.

Universități.

Nu.

Europa.

Nu.

America.

Nu.

Rusia.

Nu.

China.

Nu.

În acel moment am început să bănuiesc că problema nu era subiectul.

După încă vreo câteva încercări ratate, am cedat.

— Domnișoară, eu geopolitică știu. Asta fac. Asta citesc. Asta scriu. Asta vorbesc. În perioada asta, când jumătate din lume amenință cealaltă jumătate cu sancțiuni, războaie și conferințe de pace, despre altceva chiar nu știu să vorbesc.

La capătul firului s-a făcut liniște.

Apoi vocea ei s-a luminat brusc:

— Aaa... geopolitică! Păi asta e cu totul altceva!

Am rămas tăcut.

Era pentru prima dată când aflam că politica și geopolitica sunt două domenii complet diferite.

Probabil că politica se ocupă cu politicienii, iar geopolitica cu continentele. Sau poate politica este ceea ce se întâmplă pe Pământ, iar geopolitica ceea ce se întâmplă puțin mai sus, între sateliți.

Mi-am amintit atunci de o povestire veche despre un reporter care lipsise de la conferința unui profesor fiindcă fusese la un meci de hochei.

La întoarcere îl întrebase despre ce vorbise.

Profesorul îi explicase că ținuse o conferință despre structura atomului.

A doua zi ziarul publicase că respectivul savant considera consiliul local o adunătură de pierde-vară și că noul abator era cea mai impresionantă realizare tehnologică a epocii moderne.

Reporterul nu înțelesese nimic. Dar nici nu avea nevoie. Cititorii doreau scandal, nu atomi.

La fel și în cazul meu.

După toate probabilitățile, dacă aș fi vorbit o oră despre NATO, Rusia, China, Statele Unite și viitorul Europei, ascultătorii ar fi aflat că sunt specialist în geopolitică.

Dacă aș fi vorbit exact aceleași lucruri, dar le-aș fi numit politică, ar fi devenit instantaneu un subiect interzis.

Există oameni care cred că lumea este împărțită între ceea ce este și ceea ce se numește. Experiența mea mă face să cred contrariul.

Lumea este împărțită între ceea ce se numește și ceea ce nu trebuie numit.

În rest, conținutul este aproximativ același.

Și astfel am descoperit un adevăr important despre presă.

Nu contează întotdeauna ce spui. Contează cum scrie realizatorul emisiunii pe foaia de program.

Dacă scrie „politică”, e periculos.

Dacă scrie „geopolitică”, devine cultural.

Iar dacă scrie „analiză strategică multidisciplinară în context regional”, poți spune absolut orice.

Nimeni nu va mai avea curajul să te contrazică!

PS: Dacă vrei să înțelegi presa de astăzi, citește ziarele de acum o sută de ani.

Claudiu Oteleanu

 

Întâlnire la Chișinău: noi perspective pentru studenții ULIM Brașov și consolidarea colaborării cu Facultatea de Drept.

 

Deplasarea la Chișinău, prilejuită de susținerea examenelor de licență ale primei generații de absolvenți ai Centrului Teritorial ULIM Brașov, a reprezentat nu doar un moment de bilanț academic, ci și o oportunitate importantă pentru consolidarea relațiilor instituționale dintre Centrul Teritorial Brașov și Facultatea de Drept a Universității Libere Internaționale din Moldova.

În cadrul vizitei, am avut onoarea de a purta discuții cu domnul conf. univ. dr. Valeriu Baeșu, decanul Facultății de Drept, una dintre cele mai prestigioase facultăți de profil juridic din spațiul românesc de peste Prut.

Fotografia realizată cu această ocazie simbolizează mai mult decât o întâlnire protocolară. Ea marchează începutul unei noi etape de colaborare, orientată spre dezvoltarea programelor academice, creșterea calității pregătirii studenților și apropierea mediului universitar de realitățile profesiei juridice contemporane.

Prima generație – primul succes

Anul 2026 reprezintă un moment istoric pentru Centrul Teritorial ULIM Brașov. După cinci ani de activitate, prima generație de studenți la Drept a ajuns la examenul de licență, confirmând viabilitatea unui proiect educațional construit cu răbdare, seriozitate și încredere.

Rezultatele obținute de studenți demonstrează că accesul la învățământ superior de calitate poate fi oferit și în afara marilor centre universitare, atunci când există profesori dedicați și o colaborare instituțională solidă.

De ce Facultatea de Drept ULIM?

Facultatea de Drept a ULIM oferă studenților:

• cadre didactice cu experiență academică și practică;
• programe de studiu moderne și adaptate cerințelor actuale;
• posibilitatea continuării studiilor la nivel de masterat și doctorat;
• deschidere către colaborări internaționale;
• o tradiție academică recunoscută în Republica Moldova și în spațiul european.

Pentru studenții din Brașov și din zona centrală a României, Centrul Teritorial ULIM Brașov reprezintă o punte directă către această comunitate academică.

Privim spre viitor

Discuțiile purtate la Chișinău au vizat identificarea unor noi direcții de colaborare, care să ofere studenților oportunități suplimentare de dezvoltare profesională și academică.

Ne propunem ca în anii următori să consolidăm poziția Centrului Teritorial ULIM Brașov și să atragem noi generații de studenți interesați de domeniul juridic, administrație publică, psihologie și asistență socială.

Înscrieri deschise

Dacă îți dorești o carieră în domeniul juridic și cauți un mediu academic serios, conectat la realitățile profesiei și la valorile educației moderne, te invităm să te alături comunității ULIM.

Înscrierile pentru noul an universitar sunt deschise.

Astăzi vorbim despre prima generație de absolvenți. Mâine, poate fi vorba despre generația din care vei face și tu parte.

 

Claudiu Oteleanu
Director, Centrul Teritorial ULIM Brașov

Contact: fjtbrasov@gmail.com
Chișinău – Brașov, 2026

 

Chișinău, 3 iunie 2026.

Acum cinci ani, Centrul Teritorial ULIM Brașov era doar un proiect și câteva speranțe.

Astăzi, în fața Universității Libere Internaționale din Moldova, însoțesc prima generație de studenți care a ajuns la examenele finale.

Nu sunt mulți. Dar sunt primii.

Iar uneori istoria nu începe cu mulțimi, ci cu câțiva oameni care au avut curajul să creadă într-un vis.

#ULIM #Brașov #Chișinău #Educație #PrimaPromoție

 

 

Cinci ani împotriva uitării. O seară în care cultura a refuzat să stea în genunchi.

Există evenimente care trec aproape neobservate și există evenimente care spun ceva despre timpul în care trăim. Aniversarea celor cinci ani de activitate ai Asociației Culturale „Aurel A. Mureșianu”, desfășurată în 28 mai 2026 la Muzeul Casa Mureșenilor din Brașov, a fost unul dintre acele momente care depășesc granițele unei simple festivități.

Trăim într-o epocă în care cultura este împinsă tot mai des la marginea societății. Cartea este concurată de spectacolul instantaneu, memoria istorică este înlocuită de actualitatea permanentă, iar valorile naționale sunt adesea privite cu indiferență.

 Într-o asemenea lume, simplul fapt că o asociație culturală rezistă, construiește și adună oameni în jurul unor proiecte timp de cinci ani reprezintă deja o victorie.

Nu una financiară. Nu una administrativă. Ci una morală.

Poate tocmai de aceea atmosfera din saloanele Casei Mureșenilor a avut ceva aparte. Nu părea o reuniune protocolară și nici o simplă aniversare. Părea întâlnirea unor oameni care refuză să accepte că România trebuie să devină o țară fără memorie.

Sub privirile portretelor care veghează de peste un secol pereții muzeului, s-au aflat la aceeași masă profesori universitari, preoți, muzicieni, scriitori, elevi, antreprenori, reprezentanți ai administrației publice și invitați veniți din afara granițelor țării.

Evenimentul a fost prezentat de Ovidiu Savu, reprezentant al Muzeului Casa Mureșenilor, care a avut rolul de amfitrion al serii și a asigurat cu eleganță desfășurarea întregului program.

Gazda principală a manifestării a fost Adrian Toth, președintele Asociației Culturale „Aurel A. Mureșianu”, omul care, împreună cu colaboratorii și fondatorii organizației, a reușit să transforme în doar cinci ani o inițiativă culturală într-o prezență respectată a vieții culturale brașovene.

Prin mesaje video au transmis felicitări participanților Mihai Cătălin Văsii, prefectul județului Brașov, Alexandra-Ioana Crivineanu, președinta Comisiei de Cultură a Consiliului Local Brașov si Marius Toth – fratele lui Adrian Toth, intervențiile  subliniind contribuția asociației la promovarea culturii și identității locale.

Au luat cuvântul profesorul universitar Ioan Vlad, unul dintre fondatorii asociației, profesorul Horia Salcă, părintele Aurelian Nicu Reit și alte personalități ale vieții culturale brașovene, fiecare evocând rolul culturii în păstrarea identității și memoriei comunității.

Unul dintre cele mai apreciate momente ale serii i-a aparținut părintelui profesor doctor Vasile Oltean. Cu umorul, farmecul și erudiția care l-au consacrat, acesta a depănat amintiri, anecdote și întâmplări mai puțin cunoscute din istoria Brașovului și a culturii românești. Nu au lipsit reflecțiile despre rostul cărții și al educației într-o lume tot mai grăbită, iar generosul gest de a dona volume participanților a fost primit cu recunoștință.

Manifestarea a avut și o importantă dimensiune internațională. Participanții au ascultat mesajul transmis de Janusz Szaliński, Consulul Onorific al Poloniei la Brașov, mesaj prezentat publicului de către scriitorul Claudiu Oteleanu. Într-o Europă tot mai fragmentată, cultura rămâne unul dintre puținele limbaje pe care oamenii încă îl înțeleg fără traducător, iar mesajul reprezentantului comunității poloneze a reafirmat tocmai această idee.

Caracterul internațional al serii a fost întărit și de prezența tenorului kenyan Obiero Wycliffe, care a emoționat publicul interpretând Imnul Național al României și o piesă din repertoriul românesc. A fost unul dintre acele momente care au demonstrat că respectul pentru valorile unei națiuni poate depăși cu mult granițele geografice.

Programul artistic a început cu recitalul susținut de Sabin Patriche, elev în clasa a VI-a la Liceul Vocațional de Muzică „Tudor Ciortea” din Brașov. Interpretarea sa la pian a demonstrat că talentul și sensibilitatea artistică nu țin de vârstă.

A urmat recitalul susținut de soprana Diana Damian, studentă a Facultății de Muzică, acompaniată la pian de Valentin Mureșan. Cei doi au oferit publicului un moment artistic elegant și rafinat, răsplătit cu aplauze îndelungate.

Atmosfera a fost completată de intervenția lui Dan Despan, cunoscut și apreciat drept „Rapsodul Șcheiului”, care a readus în atenția publicului farmecul și spiritul vechiului Brașov.

Un moment aparte l-a constituit lansarea oficială a Imnului Asociației Culturale „Aurel A. Mureșuanu”, realizat de Radu Pescaru, reprezentant al companiei Foton AI, după un text și un concept semnate de Adrian Toth. Într-o perioadă în care identitatea culturală este adesea redusă la sloganuri și festivisme de ocazie, lansarea unui asemenea imn vorbește despre dorința unei comunități de a-și afirma valorile și de a le transmite mai departe.

Au urmat momentele de recunoaștere și recunoștință. Zeci de diplome aniversare au fost acordate colaboratorilor, membrilor, susținătorilor și partenerilor care au contribuit la dezvoltarea organizației.

Printre cei distinși s-au aflat: Ioan Vlad, Iulian Cătălui, Dan Despan, Mircea Vancă, Ion Diea, Gabriela Daraban, Claudiu Oteleanu, Ovidiu Savu, Ciprian Jurubescu, Liviu Lupu, Mihai-Sorin Tîrnoveanu, Alexandru Costache, Nicolae Surdu, Șerban Sovăială, Cătălin Cristolovean, Mihai Hîrlab, Virginia Martin, Simona Silea, Dinu Cârlan, Aurelian Nicu Reit, Eugen Comșulea, Mircea Sorin Mircea, Călin Achim, Octavian Radu, Niculina Schiaucu, Cristian Radu și Dorin Ionescu.

Au fost acordate diplome In Memoriam pentru Florin Filipescu, iar fondatorii asociației – Adrian Toth, Ioan Vlad, preotul Vasile Filip Prodea, Romeo Martin, Astrid Hermel și Tiberiu Coliban – au fost omagiați pentru contribuția lor la construirea acestui proiect cultural.

Printre invitații prezenți s-au numărat scriitorul Mircea Brenciu, Roxana Miron din partea Despărțământului Central ASTRA Brașov, reprezentanți ai mediului academic, ai clerului, ai societății civile și numeroși prieteni ai culturii.

Imaginile serii au fost realizate de Nicolae Surdu și Romica Mocanu, cei care au surprins nu doar momentele oficiale, ci și emoțiile și întâlnirile care au dat farmec evenimentului.

Privind fotografia de grup realizată la finalul serii, sub mesajul aniversar „5 ANI – LA MULȚI ANI!”, era imposibil să nu observi ceva. În aceeași imagine se aflau profesori universitari și elevi, preoți și artiști, scriitori și antreprenori, români și străini. Oameni diferiți, generații diferite, destine diferite, dar uniți de aceeași idee: că o comunitate nu poate supraviețui doar prin economie, administrație și infrastructură.

O comunitate are nevoie și de memorie. Are nevoie de cultură. Are nevoie de repere. Are nevoie de oameni care să refuze uitarea.

Poate că aceasta este cea mai importantă realizare a Asociației Culturale „Aurel A. Mureșianu” după cinci ani de activitate. Nu numărul evenimentelor organizate și nici numărul diplomelor acordate, ci faptul că a reușit să adune în jurul său o comunitate de oameni care încă mai cred că România merită mai mult decât zgomot, consum și amnezie colectivă.

Într-o epocă a vitezei, ei au ales răbdarea. Într-o epocă a zgomotului, au ales dialogul. Într-o epocă a uitării, au ales memoria.

Iar acest lucru merită sărbătorit.

La mulți ani Asociației Culturale „Aurel A. Mureșianu” și tuturor celor care, în acești cinci ani, au ales să țină aprinsă o lumină într-o vreme în care prea mulți se obișnuiesc cu întunericul.

 

Claudiu Oteleanu

Prima mea fotografie. Proza scurta.

 

Civilizatia vazuta din coteț. Proza scurta.

 

Civilizatia vazuta din coteț

Există două feluri de ființe pe lumea asta. Unele seamănă cu Penelopa, altele cu Leipoa.

Primele cred în datorie, în fidelitate și în rostul lucrurilor care durează. Nu întreabă ce au de câștigat și nici nu fac contabilitatea sacrificiilor. Dacă există o turmă de păzit, o vor păzi. Dacă există un drum de urmat, îl vor urma. Dacă există o promisiune făcută, o vor respecta chiar și atunci când nimeni nu le mai cere asta.

Penelopa este temelia. Este piatra de fundație pe care se sprijină lumea. Fără ea nu ar exista familie, comunitate, tradiție sau continuitate. Lumea ar fi un șantier abandonat după prima ploaie.

Leipoa privește însă lucrurile cu alți ochi. Ea nu înțelege de ce trebuie să faci un lucru doar pentru că așa s-a făcut dintotdeauna. Înainte să accepte regula, caută excepția. Înainte să urmeze drumul, încearcă să afle dacă nu există unul mai scurt. Dacă Penelopa păzește turma, Leipoa inventează gardul electric. Dacă Penelopa clocește ouăle, Leipoa construiește incubatorul. Dacă Penelopa păstrează lumea, Leipoa o schimbă. Din această cauză, prima este respectată, iar cea de-a doua este privită cu suspiciune.

Istoria omenirii nu este altceva decât conflictul permanent dintre Penelopa și Leipoa. Între cei care conservă și cei care inovează. Între cei care respectă regulile și cei care încearcă să le schimbe. Între cei care cred că stabilitatea este cea mai mare virtute și cei care sunt convinși că fără risc nu există progres. Fiecare tabără are argumentele ei și fiecare tabără este convinsă că deține adevărul.

Statul este, de regulă, o Penelopă. El conservă, arhivează, autorizează, reglementează și controlează. Antreprenorul este aproape întotdeauna o Leipoa. El caută soluții, scurtături, oportunități și descoperiri. Funcționarul este Penelopa. Inventatorul este Leipoa. Profesorul care predă după manual este Penelopa. Elevul care întreabă de ce trebuie să fie lucrurile astfel este Leipoa. Chiar și în fiecare dintre noi coexistă cele două personaje. O parte vrea siguranță, cealaltă vrea libertate. O parte vrea ordine, cealaltă aventură.

Problema apare atunci când una dintre ele câștigă definitiv. O lume alcătuită numai din Penelope ar muri sufocată de reguli, proceduri și conformism. O lume alcătuită numai din Leipoa s-ar prăbuși în haos înainte să apuce să construiască ceva durabil. Civilizația există tocmai pentru că cele două se ceartă neîncetat și pentru că niciuna nu reușește să o învingă definitiv pe cealaltă.

Poate că de aceea natura a fost mai înțeleaptă decât oamenii.

Ea a ascuns această lecție, nu într-un tratat de filozofie, nu într-o constituție și nici într-un discurs politic, ci în destinul a două găini exotice.

Iar noi, cu diplomele, teoriile și certitudinile noastre, continuăm să ne certăm pe teme pe care Penelopa și Leipoa le-au rezolvat cu milioane de ani înaintea noastră

 Claudiu Oteleanu

PIATRA DE LEMN. Dumnezeu în epoca algoritmului. Proza scurta.

 

PIATRA DE LEMN

Dumnezeu în epoca algoritmului

Cândva, omul își ridica privirea spre cer pentru a căuta răspunsuri. Astăzi își privește telefonul. Între cele două gesturi aparent banale se ascunde una dintre cele mai profunde revoluții din istoria umanității.

Nu Dumnezeu a dispărut. Nu credința a murit. Nu bisericile au rămas goale.

S-a schimbat doar locul în care oamenii își caută sensul.

În urmă cu câteva secole, marile religii ofereau răspunsuri la întrebările fundamentale: cine suntem, de unde venim și încotro mergem. Astăzi, aceleași întrebări sunt puse motoarelor de căutare, rețelelor sociale și inteligenței artificiale.

Preotul a fost concurat de influencer. Amvonul a fost concurat de ecran. Iar spovedania a fost înlocuită, încet și aproape fără să observăm, de expunerea publică permanentă a vieții private.

Niciodată în istorie omul nu a avut acces la atât de multă informație și niciodată nu a fost atât de nesigur în privința adevărului.

Trăim într-o epocă în care algoritmii cunosc mai multe despre obiceiurile noastre decât vecinii, prietenii sau uneori chiar familia. Ei ne urmăresc temerile, preferințele, pasiunile, frustrările și visele. Ne sugerează ce să citim, ce să cumpărăm, pe cine să iubim, cu cine să ne certăm și uneori chiar ce să votăm.

În fața acestei noi puteri, întrebarea nu mai este dacă Dumnezeu există. Întrebarea este dacă omul modern mai are timp să-L caute. Pentru că noua religie a lumii nu se mai bazează pe credință. Se bazează pe atenție. Iar noul zeu nu cere rugăciuni. Cere clicuri.

În urmă cu câteva mii de ani, omul privea cerul și se întreba dacă este singur.

Privea stelele, asculta tunetul, vedea fulgerul și încerca să găsească un sens în ceea ce nu putea înțelege. Din această nevoie de sens s-au născut miturile, religiile și, într-un final, civilizațiile. Mai târziu, omul a inventat știința.

A măsurat distanțele dintre stele, a calculat vârsta Universului, a descompus atomul și a coborât până în adâncul materiei. A descoperit că lumea este mult mai vastă decât își imaginase și mult mai misterioasă decât sperase.

Dar, indiferent cât de mult a avansat cunoașterea, întrebarea fundamentală a rămas aceeași:

De ce există ceva și nu nimic?

Secolul XXI a adus însă o provocare pe care nici teologii, nici filosofii și nici oamenii de știință nu au anticipat-o pe deplin. Pentru prima dată în istoria sa, omul a construit o inteligență care îi răspunde. Nu este vie. Nu are suflet. Nu cunoaște iubirea. Nu se teme de moarte. Nu se roagă. Și totuși îi răspunde. Îi răspunde despre istorie, despre matematică, despre poezie, despre război și despre Dumnezeu.

Pentru prima dată, omul se află în situația paradoxală de a pune întrebări existențiale unei entități care nu există în sensul în care există el.

Și poate că adevărata întrebare nu este dacă inteligența artificială va deveni vreodată conștientă.

Poate că adevărata întrebare este ce va descoperi omul despre sine în timp ce încearcă să creeze o conștiință artificială.

În mod ironic, cu cât tehnologia devine mai puternică, cu atât întrebările religioase devin mai importante.

Dacă putem crea inteligență, ce este inteligența? Dacă putem simula emoții, ce este emoția? Dacă putem reproduce limbajul uman, ce anume face omul unic? Iar dacă într-o zi vom reuși să construim o mașină care să ne depășească intelectual, vom fi mai aproape de Dumnezeu sau mai departe de El?

Civilizația modernă pare convinsă că toate problemele pot fi rezolvate prin tehnologie. Dar tehnologia nu poate răspunde la întrebarea dacă binele și răul există. Nu poate explica de ce moartea unui copil este o tragedie. Nu poate măsura iubirea unei mame. Nu poate calcula valoarea unei rugăciuni. Nu poate determina sensul unei vieți.

Poate procesa informație. Poate genera răspunsuri. Poate imita înțelegerea. Dar nu poate spune de ce existența merită trăită.

Aici începe din nou teritoriul credinței. Poate că Dumnezeu nu se ascunde în golurile cunoașterii, așa cum au crezut generațiile trecute. Poate că Dumnezeu se ascunde tocmai în ceea ce rămâne după ce cunoașterea și-a terminat treaba.

În spațiul dintre adevăr și sens. Dintre informație și înțelepciune. Dintre inteligență și conștiință.

Omul viitorului va avea acces la o cantitate de informație pe care niciun împărat, niciun papă și niciun savant din trecut nu și-ar fi putut-o imagina.

Dar va continua să caute același lucru pe care l-au căutat și strămoșii săi în peșteri, temple și catedrale: un motiv pentru a spera.

Pentru că, în cele din urmă, nu informația ne definește. Nici puterea. Nici tehnologia. Ci capacitatea de a crede că existența are un sens. Iar dacă există un loc în care Dumnezeu și știința se întâlnesc cu adevărat, acel loc nu este nici laboratorul și nici altarul.

Este Omul. Omul care întreabă. Omul care caută. Omul care se îndoiește. Și omul care, după ce a explorat Universul, descoperă că cea mai mare enigmă a rămas aceeași, el însuși.

 Claudiu Oteleanu