Netanyahu la ONU: de la dreptul Israelului de a se apăra la ambiția de a redesena Orientul Mijlociu.

 

Netanyahu la ONU: de la dreptul Israelului de a se apăra la ambiția de a redesena Orientul Mijlociu

Două discursuri, două etape ale aceluiași război și o întrebare care rămâne deschisă: poate victoria militară să producă o pace durabilă?

La distanță de un an, discursurile rostite de Benjamin Netanyahu la Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite surprind două momente diferite ale aceleiași confruntări.

În septembrie 2025, premierul israelian încerca să explice de ce Israelul trebuie lăsat să ducă până la capăt războiul început după masacrul comis de Hamas la 7 octombrie 2023.

În septembrie 2026, după extinderea conflictului și implicarea directă a Statelor Unite împotriva Iranului, Netanyahu nu mai vorbește doar despre supraviețuirea Israelului. El prezintă bilanțul unei schimbări istorice a raportului de putere din Orientul Mijlociu.

Dacă în 2025 mesajul său era „lăsați-ne să învingem”, în 2026 el poate fi rezumat astfel: „am demonstrat că am avut dreptate să luptăm”.

Această schimbare nu trebuie privită exclusiv ca manifestarea agresivității unui lider politic. Ea trebuie analizată în contextul în care statul israelian s-a confruntat simultan cu Hamas, Hezbollah, rebelii Houthi, milițiile proiraniene și Iranul însuși.

Puține state ar fi putut rezista unei asemenea presiuni militare fără să-și mobilizeze întreaga putere defensivă.

Un discurs rostit într-o sală ostilă

Discursul din 2026 a început într-o atmosferă tensionată. Numeroși diplomați au părăsit sala, iar Netanyahu i-a numit „lași morali”.

Formularea a fost dură și lipsită de diplomație. Dar reacția sa nu poate fi separată de sentimentul existent în societatea israeliană că o mare parte a lumii a uitat prea repede ce s-a întâmplat la 7 octombrie.

Hamas nu a atacat o unitate militară într-o dispută de frontieră. A atacat comunități civile, a ucis aproximativ 1.200 de persoane și a luat 251 de ostatici. Atacul a inclus crime, tortură, violențe sexuale și răpirea unor copii și persoane vârstnice.

Orice analiză a răspunsului Israelului care începe direct cu bombardamentele din Gaza, omițând masacrul care a declanșat războiul, pornește de la o premisă falsă.

Netanyahu a încercat să redea dimensiunea tragediei printr-o comparație adresată publicului american. Raportat la populația Statelor Unite, cele aproximativ 1.200 de victime israeliene ar fi echivalat cu 40.000 de americani uciși într-o singură zi — „șaisprezece atacuri de la 11 septembrie”.

Comparația este retorică, dar proporția invocată explică trauma unei societăți de numai câteva milioane de locuitori. În asemenea condiții, niciun guvern israelian, indiferent de orientarea politică, nu ar fi putut rămâne fără reacție.

Israelul nu a inventat amenințarea iraniană

Una dintre erorile frecvente ale criticilor lui Netanyahu este reducerea confruntării cu Iranul la ambițiile personale sau electorale ale premierului israelian.

Amenințarea iraniană nu este imaginară.

Regimul de la Teheran a finanțat, înarmat și susținut organizații care au atacat în mod repetat Israelul. Hezbollah și-a construit în Liban un arsenal enorm de rachete. Rebelii Houthi au atacat Israelul și navigația comercială din Marea Roșie. Milițiile proiraniene au acționat în Irak și Siria, iar conducerea iraniană a folosit constant o retorică ostilă existenței statului israelian.

Netanyahu vorbește despre un război pe șapte fronturi: Hamas, Hezbollah, rebelii Houthi, Iranul, milițiile din Irak și Siria și grupările palestiniene armate din Cisiordania.

Acești actori nu sunt identici și nu au întotdeauna aceleași interese. Dar legăturile lor militare, financiare și politice cu Teheranul sunt reale.

Prin urmare, afirmația că Israelul a confruntat o rețea regională, și nu doar Hamas, are un fundament strategic solid.

Dincolo de programul nuclear iranian

În discursul din 2025, Netanyahu afirma că programul nuclear și cel balistic al Iranului fuseseră grav afectate. El cerea însă vigilență, avertizând că Teheranul va încerca să-și reconstruiască puterea.

În 2026, tonul s-a schimbat.

Netanyahu susține că Israelul și Statele Unite au distrus instalațiile nucleare iraniene și au lovit decisiv armata, aviația și marina Iranului. El spune că atacarea Iranului a fost una dintre cele mai ușoare decizii ale mandatului său, pentru că alternativa ar fi reprezentat o amenințare existențială.

Mai mult, premierul israelian anticipează că regimul iranian va fi în cele din urmă înlăturat de propriul popor.

Aici apare una dintre cele mai importante schimbări dintre cele două discursuri.

În 2025, obiectivul era împiedicarea Iranului să dețină arma nucleară.

În 2026, Netanyahu vorbește despre viitorul regimului iranian și despre eliberarea poporului de sub conducerea ayatollahilor.

Este o trecere de la descurajarea unei amenințări la transformarea ordinii regionale.

Această ambiție poate crea oportunități, mai ales pentru populația iraniană care contestă caracterul represiv al regimului. Dar presupune și riscuri. Istoria recentă demonstrează că distrugerea unei puteri politice nu conduce automat la apariția unei ordini democratice și stabile.

Netanyahu are argumente puternice atunci când descrie amenințarea. Rămâne de demonstrat dacă strategia militară va produce și o alternativă politică viabilă.

Gaza și responsabilitatea Hamas

În centrul oricărei analize trebuie să rămână un fapt: Hamas a început acest război și ar fi putut evita sau opri o mare parte a tragediei prin eliberarea ostaticilor, renunțarea la conducerea militară a Fâșiei Gaza și depunerea armelor.

Organizația a integrat infrastructura militară în zone civile, a folosit tuneluri construite sub localități, a lansat atacuri din apropierea unor obiective protejate și a transformat populația palestiniană într-un instrument al propriei strategii.

Pentru Hamas, suferința civililor nu a fost doar o consecință a războiului, ci și o resursă propagandistică.

Acest lucru nu elimină obligațiile Israelului privind protejarea populației civile. Dar responsabilitatea pentru victime nu poate fi atribuită exclusiv armatei israeliene, ca și cum Hamas ar fi fost un spectator neînarmat.

Netanyahu respinge acuzația de genocid, pe care o numește „cea mai mare minciună a secolului”. El invocă avertismentele transmise populației înaintea operațiunilor, evacuările solicitate și ajutorul umanitar introdus în Gaza.

Aceste argumente trebuie luate în considerare. Intenția de a elimina o organizație teroristă nu este echivalentă automat cu intenția de a distruge un popor.

În același timp, bilanțul uman enorm, distrugerea infrastructurii și situația civililor palestinieni nu pot fi tratate drept simple elemente de propagandă.

O analiză echilibrată trebuie să păstreze împreună două adevăruri:

Israelul a avut dreptul și obligația de a răspunde atacului din 7 octombrie.

Exercitarea acestui drept nu elimină obligația de a justifica proporționalitatea și consecințele fiecărei operațiuni.

Ce se întâmplă după înfrângerea Hamas?

În 2025, Netanyahu vorbea despre eliberarea ostaticilor și distrugerea capacității militare a Hamas.

În 2026, ostaticii rămași au fost eliberați în urma armistițiului, dar problema politică a Fâșiei Gaza nu este rezolvată. Hamas nu a fost complet dezarmat, iar reconstrucția teritoriului nu a început în mod real.

Aici se află principala întrebare la care nici discursul din 2026 nu oferă un răspuns complet.

Cine va administra Gaza?

Dacă Israelul se retrage, ce structură va împiedica revenirea Hamas?

Dacă Israelul rămâne, cât timp poate menține controlul militar fără să-și asume administrarea unei populații ostile?

Poate Autoritatea Palestiniană să conducă teritoriul în condițiile în care este slabă, lipsită de legitimitate electorală și acuzată de corupție?

Sunt întrebări fără răspuns simplu. Ar fi nedrept să pretindem că Netanyahu refuză o soluție evidentă care se află deja pe masă. O asemenea soluție nu există.

Dar victoria militară nu va deveni victorie strategică până când Israelul nu va găsi o formulă de guvernare care să împiedice revenirea Hamas fără a transforma controlul militar într-o situație permanentă.

Problema statului palestinian

În 2025, Netanyahu a atacat vehement statele occidentale care recunoscuseră Palestina. El a afirmat că o asemenea decizie, luată după masacrul din 7 octombrie, transmite mesajul că terorismul este recompensat.

Argumentul nu poate fi respins cu ușurință.

Dacă recunoașterea unui stat palestinian este prezentată ca rezultat direct al presiunii create prin atacul Hamas, atunci organizațiile teroriste pot concluziona că violența produce câștiguri politice.

În același timp, inexistența unei perspective politice pentru palestinieni poate alimenta tocmai radicalizarea pe care Israelul încearcă să o combată.

Cele două pericole sunt reale:

• recunoașterea necondiționată poate recompensa indirect violența;
• blocarea permanentă a oricărui orizont politic poate pregăti viitoarea violență.

Un stat palestinian nu poate fi construit împotriva securității Israelului. Dar securitatea Israelului nu poate depinde la nesfârșit de absența oricărei soluții politice pentru palestinieni.

Trump și Netanyahu

În discursul din 2026, Netanyahu îl prezintă pe Donald Trump drept principalul partener al Israelului.

Alianța dintre cei doi a permis transformarea confruntării cu Iranul dintr-o operațiune israeliană într-o campanie militară comună. Pentru Israel, sprijinul american a reprezentat un multiplicator decisiv de putere.

Totuși, unitatea în privința Iranului nu înseamnă identitate de poziții asupra tuturor dosarelor.

Netanyahu a respins planul american pentru Gaza, care presupunea dezarmarea etapizată a Hamas, retragerea treptată a Israelului și instalarea unei administrații palestiniene independente. Premierul israelian cere dezarmarea completă înaintea oricărei retrageri și respinge crearea unui stat palestinian în condițiile actuale.

Trump dorește un acord pe care să-l poată prezenta drept victorie diplomatică.

Netanyahu se teme că un acord încheiat înaintea eliminării amenințărilor poate transforma succesul militar într-o nouă vulnerabilitate.

Nu este obligatoriu ca unul să aibă în întregime dreptate și celălalt să greșească. Trump privește problema prin logica echilibrului global și a costurilor americane. Netanyahu o privește prin experiența unui stat care a descoperit, la 7 octombrie, cât de repede se poate prăbuși iluzia securității.

Entebbe și mitologia rezistenței

Netanyahu a evocat operațiunea de la Entebbe și moartea fratelui său, Yonatan Netanyahu, comandantul militarilor care au salvat ostaticii israelieni în 1976.

Referirea la Yoni nu reprezintă doar un detaliu personal. Ea definește filosofia politică a premierului israelian.

Israelul nu poate aștepta ca alții să-i salveze cetățenii.

Nu poate transfera responsabilitatea propriei securități către ONU.

Nu poate porni de la prezumția că adversarii săi vor respecta acorduri pe care le consideră vremelnice.

„Vom învinge. Nu avem altă alegere”, îi spusese Yoni. Benjamin Netanyahu transformă fraza într-o doctrină națională.

Această doctrină explică atât rezistența extraordinară a Israelului, cât și dificultatea sa de a accepta compromisuri pe care le percepe drept riscuri existențiale.

De la apărare la o nouă ordine regională

Discursurile din 2025 și 2026 descriu trecerea de la apărare la inițiativă strategică.

În 2025, Netanyahu cerea lumii să nu împiedice Israelul să învingă Hamas și să neutralizeze amenințarea iraniană.

În 2026, el prezintă Israelul drept puterea care, alături de Statele Unite, a schimbat raportul de forțe în Orientul Mijlociu.

Această schimbare nu trebuie nici demonizată automat, nici celebrată fără rezerve.

Slăbirea organizațiilor susținute de Iran poate reduce capacitatea acestora de a declanșa noi războaie. Împiedicarea Teheranului să obțină arma nucleară poate proteja nu doar Israelul, ci și statele arabe care se tem de expansiunea iraniană.

În același timp, o ordine construită exclusiv prin superioritate militară va rămâne fragilă dacă nu va fi urmată de acorduri politice, garanții de securitate și perspective economice pentru populațiile regiunii.

Victoria nu se măsoară numai pe câmpul de luptă

Benjamin Netanyahu a demonstrat că Israelul nu poate fi învins cu ușurință și că atacul din 7 octombrie nu a produs prăbușirea statului israelian.

Axa construită în jurul Iranului a suferit lovituri pe care puțini le-ar fi considerat posibile cu numai câțiva ani în urmă.

Aceasta este realitatea militară.

Realitatea politică este însă mai complicată.

Israelul are nevoie nu numai de frontiere apărate, ci și de o regiune în care adversarii săi să nu mai poată recruta permanent noi generații dispuse la război.

Palestinienii au nevoie nu doar de ajutor umanitar, ci și de o conducere care să renunțe la terorism, să recunoască dreptul Israelului de a exista și să le ofere o perspectivă politică reală.

Comunitatea internațională trebuie, la rândul ei, să abandoneze comoditatea judecăților unilaterale. Nu poate cere Israelului să tolereze Hamas, Hezbollah sau un Iran nuclear. Dar nici nu poate considera că superioritatea militară rezolvă automat cauzele tuturor conflictelor.

Netanyahu a explicat convingător de ce Israelul a trebuit să lupte.

Discursul său din 2026 arată că țara sa a câștigat o parte importantă a confruntării militare.

Următoarea provocare este mai grea: transformarea forței într-o ordine regională care să nu pregătească următorul război.

Pentru că adevărata victorie nu va exista atunci când ultimul adversar va fi lovit, ci atunci când israelienii nu se vor mai teme de un nou 7 octombrie, iar palestinienii nu vor mai fi obligați să aleagă între dominația Hamas și ruinele războiului.

Claudiu Oteleanu

 

Generația "Star Wars", de la Meșotă s-a întors acasă... în pași de tango !

 

Generația Star Wars de la Meșotă s-a întors acasă în pași de tango

Am plecat prin lume, dar duminică, 13 septembrie, câteva dintre drumurile noastre s-au întâlnit din nou la Brașov.

Promoția 1987 de la Meșotă a avut întâlnire cu tangoul, cu prietenia și cu acea parte din noi care a rămas, indiferent de domiciliu, colegă de liceu.

Să ne ierte prietenii șaguniști, dar Brașovul mai are și alți absolvenți!

  Oricât de convingător ar lăsa uneori impresia că au rezervat pe termen nelimitat miezul și gaura covrigului, duminică seara a trebuit să facă puțin loc și meșotiștilor. Am avut și noi o demonstrație de făcut. În pași de tango!

Ne-am întâlnit la Next Door, în Piața George Enescu, la o seară care ne-a adunat în jurul lui Cornel Tătaru, „Lușu”, colegul nostru din promoția 1987.

Pe afiș scria simplu: „Pentru noi, Meșotiștii”.

Trei cuvinte în care încăpem și acum, după 39 de ani de la absolvire!

I-am spus, mai demult, Generația Star Wars. Îmi place să-i spun așa și astăzi. Între timp, galaxia noastră chiar s-a întins. Cei mai mulți dintre colegii generației trăiesc în străinătate. La revederea aceasta au venit din Statele Unite, din Germania și din alte locuri în care viața i-a dus, cu tot cu amintirile de la Brașov.

Când te întâlnești după atâția ani, ai în față omul care a devenit celălalt și, undeva în aceeași privire, colegul pe care îl știai. Îi vezi părul schimbat, îi afli drumurile, dar recunoști ceva ce n-ai avea nevoie să-ți explice. De aici vine emoția acestor întâlniri, cineva din fața ta își amintește o versiune a ta pe care oamenii întâlniți mai târziu n-au cunoscut-o niciodată.

Fotografia veche a clasei a XII-a A,  păstrează acea lume. Ne uităm la tinerii de acolo și știm astăzi câte ceva despre viitorul pe care ei încă nu-l cunoșteau. Pe atunci nu se vedeau în fotografie nici oceanele, nici plecările, nici anii dintre două revederi.

În fotografia de acum stăm iar umăr lângă umăr. Cu viețile noastre de până aici. Și cu bucuria că am mai reușit o dată să fim în același loc.

Alături de noi s-a aflat și o meșotistă din promoția 1975, stabilită în Australia. Doisprezece ani despart promoția ei de a noastră. Mult mai mulți kilometri despart Australia de Brașov.

 Totuși, la o asemenea întâlnire, numele liceului ajunge ca să înceapă apropierea. „De la Meșotă” rămâne o adresă comună.

Iar duminică, adresa aceasta a avut muzică.

Cornel a dansat. Am dansat și eu. Există și probele video, așa că nu vom putea rescrie prea mult istoria serii în favoarea noastră. Las judecata artistică în seama celor care vor urmări filmulețele.  Despre bucuria de a fi acolo pot depune mărturie personal.

În fotografii au rămas masa, vinul, lumina caldă și un pantof de dans așezat lângă pahar. Un mic rezumat al serii, cu suficient umor cât să ne reprezinte. După atâția ani în care fiecare și-a văzut de obligații, de muncă și de drumuri, ne-am făcut timp și pentru asta,  să ne întâlnim și să dansăm.

Dragi șaguniști, vă admirăm consecvența cu care vă sărbătoriți școala. Dar vă rugăm să luați act: Forța este și cu Meșota. 

Iar promoția 1987 încă știe să iasă la dans.

Pentru noi, cei care am fost acolo, revederea aceasta mai înseamnă ceva. Brașovul rămâne locul în care ne putem întoarce și putem fi recunoscuți dinaintea tuturor funcțiilor, adreselor și biografiilor adunate între timp.

Aici mai suntem și colegii aceia.

Numele din fotografii vi le lăsăm vouă. Pe cine recunoașteți dintre participanții la întâlnirea de duminică?

Scrieți în comentarii  și  dacă aveți o amintire cu ei, aduceți-o la masa noastră. Catalogul Generației Star Wars este deschis.

Claudiu Oteleanu

 

Care este cel mai sexy personaj feminin din literatura română? Proza scurta.

 

Care este cel mai sexy personaj feminin din literatura română?

de Claudiu Oteleanu

Există întrebări fundamentale care au preocupat omenirea de la începuturile civilizației. Ce este adevărul? Există viață după moarte? Este omul cu adevărat liber? …și într-un registru ceva mai puțin frecventat de Academia Română :

Care este cel mai sexy personaj feminin din literatura română?

Recunosc: ultima întrebare are avantajul enorm că, spre deosebire de primele trei, oferă șansa unei dezbateri în care participanții nu adorm. Problema este însă mai complicată decât pare.

Literatura română este plină de femei. Frumoase și urâte. Credincioase și adultere. Victime și călăi. Femei care iubesc, femei care manipulează, femei care așteaptă, femei care fug, femei care conduc bărbații și femei distruse de ei.

Avem țărănci și aristocrate, mahalagioaice și intelectuale, neveste și amante, adolescente și femei mature, femei cuminți și femei care ar putea transforma fără dificultate o ședință de psihoterapie într-un dosar penal.

Prin urmare, înainte de organizarea concursului nostru imaginar — Miss Literatura Română — trebuie stabilit regulamentul.

Pentru că frumusețea nu este același lucru cu senzualitatea. Iar senzualitatea nu este același lucru cu sexualitatea. Oricum, niciuna dintre ele nu este obligatoriu sinonimă cu seducția. Există femei extraordinar de frumoase care nu seduc… și există femei pe care autorul nici măcar nu insistă să le descrie drept frumuseți, dar care provoacă în jurul lor adevărate accidente existențiale.

Aici începe literatura!

Cătălina – fata care îl refuză pe nemuritor

Putem începe aproape inevitabil cu Eminescu. Cătălina din Luceafărul posedă o performanță greu de egalat, reușește să aibă la dispoziție o entitate cosmică și să aleagă un băiat de curte.

Hyperion îi oferă infinitul. Cătălin îi oferă proximitatea. Fata alege proximitatea. Generații întregi au citit aici opoziția dintre absolut și contingent, geniu și omul comun, aspirație și condiția terestră.

Foarte bine!

Dar privită din perspectiva concursului nostru, Cătălina face ceva mult mai interesant: alege corpul în locul metafizicii. Nemurirea este impresionantă, numai că are dificultăți serioase când vine vorba despre o întâlnire de sâmbătă seara.

Cătălin, în schimb, este acolo. Cătălina introduce astfel una dintre primele mari lecții erotice ale literaturii române: uneori prezența bate eternitatea!

Zoe Trahanache – erotismul puterii

Să trecem la Caragiale. Zoe nu trebuie privită numai ca femeia prinsă într-un triunghi conjugal ridicol. Dacă citim atent O scrisoare pierdută, descoperim că, dintre bărbații care conduc județul, femeia este adesea personajul cu cel mai pronunțat instinct politic.

Tipătescu are funcția. Trahanache are poziția. Cațavencu are ziarul. Farfuridi are... Farfuridi. Dar Zoe are influența!

Ea înțelege raporturile de forță, negociază, presează, imploră când trebuie, ordonă când poate și urmărește permanent rezultatul. Sex-appeal-ul ei nu vine în primul rând din descriere fizică. Vine din putere. Iar puterea, să recunoaștem, a avut întotdeauna o relație foarte apropiată cu erotismul.

Zoe ar intra fără probleme în finala concursului.

Nu neapărat pentru Miss Frumusețe. Ci pentru Miss „știu eu cum rezolvăm”.

Mița Baston și Didina Mazu – categoria explozivă

Dacă Zoe reprezintă seducția politică, Mița și Didina din D-ale carnavalului aduc mahalaua în competiție. Aici nu mai avem mister metafizic. Avem pasiune, gelozie, scandal, orgoliu și o cantitate de energie sentimentală suficientă pentru alimentarea unei mici localități.

Mița nu suferă discret. Mița produce evenimente. Este tipul de femeie în preajma căreia viața unui bărbat poate deveni interesantă foarte repede și liniștită foarte greu. Într-un concurs al senzualității literare, asemenea personaje nu pot fi ignorate tocmai pentru că ne amintesc ceva esențial: seducția nu este întotdeauna elegantă. Uneori intră în cameră trântind ușa.

Florica – corpul pe care Ion nu-l poate uita

Ajungem la Rebreanu. Ion pare, la prima vedere, romanul unei obsesii funciare. Și este!

Dar în spatele pământului există o altă obsesie: Florica. Ana reprezintă pentru Ion drumul spre avere și pământ. Florica reprezintă dorința. Aici Rebreanu construiește una dintre opozițiile cele mai crude ale romanului românesc: posesia și iubirea nu coincid.

Ion o ia pe Ana pentru ceea ce poate obține prin ea. Dar trupul, instinctul și dorința îl readuc spre Florica. Este aproape o demonstrație experimentală a faptului că omul poate negocia multe cu sine însuși, dar nu întotdeauna și dorința.

Florica intră deci serios în competiție.

 

Nadina – senzualitatea care devine conflict social

Cu Nadina din Răscoala, lucrurile devin și mai interesante. Nadina aparține altei lumi decât țăranii printre care proprietatea ei, există ca realitate economică și simbol social. Feminitatea ei este filtrată prin privirile masculine, prin diferența de clasă și prin tensiunea crescândă a romanului.

Tocmai de aceea este un personaj periculos pentru concursul nostru. La Nadina, senzualitatea nu mai poate fi desprinsă de putere, clasă și posesie. Nu este doar femeia privită. Este femeia aflată într-un sistem de raporturi sociale care transformă inclusiv dorința într-o formă de tensiune. Primește puncte multe la senzualitate.

Dar juriul va trebui să citească atent fișa tehnică.

 

Ela – femeia văzută prin gelozia unui bărbat

Cu Ela din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război intrăm într-un teritoriu fascinant.

Pentru că există o problemă: nu știm niciodată cu certitudine cât din Ela este Ela și cât este Ela construită de mintea lui Ștefan Gheorghidiu.

Este ea frivolă? Îl înșală? Își descoperă pur și simplu gustul pentru lumea mondenă? Sau asistăm la deformarea unei femei prin lentila unui bărbat inteligent, orgolios și devastat de gelozie?

Tocmai ambiguitatea o face seducătoare. Ela nu este sexy doar prin ceea ce face. Este sexy prin ceea ce nu putem afla despre ea. Iar misterul este unul dintre cei mai eficienți agenți erotici inventați vreodată.

Doamna T. – inteligența devine sexy

Și ajungem la una dintre favoritele mele pentru podium: Doamna T. din Patul lui Procust.

Aici concursul se schimbă. Nu mai suntem în lumea senzualității evidente. Doamna T. are rafinament, inteligență, sensibilitate, independență și acel tip de feminitate care nu solicită atenția, dar tocmai de aceea o obține. Este femeia pe care nu o termini de citit. Există puține lucruri mai seducătoare decât un om pe care nu reușești să-l epuizezi prin explicații.

În cazul ei, erotismul devine intelectual. Nu corpul dispare. Dar corpul este însoțit de personalitate. Iar combinația începe să devină periculoasă pentru celelalte concurente.

Emilia – sex-appeal fără profunzime?

Tot Camil Petrescu ne oferă însă contraponderea: Emilia. Și aici scriitorul face un experiment aproape crud. O femeie poate fi dorită fără să fie admirată. Poate exista atracție fizică fără fascinație intelectuală. Poate exista sexualitate fără mister. Emilia devine astfel extrem de utilă pentru întrebarea noastră.

Dacă prin „sexy” înțelegem exclusiv disponibilitatea corpului și atracția fizică, Emilia punctează. Dacă adăugăm inteligența, misterul și complexitatea, clasamentul se schimbă brutal.

Otilia – arma absolută: ambiguitatea

Acum intră în scenă una dintre marile favorite. Otilia. Călinescu a avut inspirația extraordinară de a construi un personaj pe care cititorul nu-l poate fixa definitiv.

Copilă? Femeie? Naivă? Calculată? Generos afectivă? Capricioasă? Îndrăgostită? Pragmatică?

Răspunsul corect este probabil: da!

Otilia seduce tocmai fiindcă refuză definiția. Felix încearcă să o înțeleagă. Cititorul încearcă să o înțeleagă. Criticii literari încearcă să o înțeleagă. Otilia își vede liniștită de treabă de aproape un secol. Aici avem o candidată redutabilă. Pentru că una dintre marile reguli ale seducției este tocmai aceasta: ceea ce ai înțeles complet încetează uneori să te mai fascineze.

Otilia nu oferă această satisfacție.

Adela – erotismul imposibilului

Garabet Ibrăileanu construiește în Adela o altă formă de senzualitate. Aici tensiunea provine din imposibilitate, ezitare, diferență de vârstă, autocontrol și lucrurile care ar putea să se întâmple, dar nu se întâmplă.

Este erotismul distanței. Literatura știe de foarte multă vreme ceva ce aplicațiile de dating au uitat: dorința are uneori nevoie de obstacol.

Adela nu câștigă prin explozie. Câștigă prin tensiune.

Maitreyi – seducția alterității

Cu Maitreyi intrăm pe un teren care cere mai multă atenție. Personajul literar este construit de Eliade prin experiența și perspectiva lui Allan, iar relația dintre roman și persoana reală care a inspirat-o a generat ulterior o poveste separată și mult mai complicată.

Pentru concursul nostru ne interesează strict personajul literar. Iar Maitreyi fascinează prin diferență. Cultură. Ritual. Inteligență. Exotism perceput de protagonist. Interdicție. Descoperire. Erotismul apare aici și din întâlnirea cu o lume pe care personajul masculin nu o stăpânește.

Dar tocmai perspectiva masculină ne obligă să fim precauți: cât este Maitreyi și cât este proiecția lui Allan asupra ei?

Aceeași întrebare revine. Bărbații literaturii române par să aibă o dificultate constantă: se îndrăgostesc de femei și apoi încep imediat să le inventeze!

Corina – femeia cu care ai pleca din oraș

Mihail Sebastian aduce alt aer. Corina din Jocul de-a vacanța nu are nevoie nici de vampirism, nici de adulter politic, nici de moșteniri.

Are inteligență, ironie, naturalețe și capacitatea de a participa la joc. Este femeia cu care conversația continuă după ce s-a terminat cina. Ceea ce, dacă stăm bine să ne gândim, este o formă de sex-appeal mult mai rară decât pare. Corina ar putea fi surpriza concursului.

Nu intră neapărat cu cele mai multe artificii. Dar s-ar putea să fie concurenta cu care ai vrea efectiv să rămâi după festivitatea de premiere.

Donna Alba – femeia transformată în obsesie

Gib I. Mihăescu trebuie să aibă reprezentare serioasă într-un asemenea concurs. Donna Alba este aproape construită pentru tema noastră.

Femeia devine obiectul unei fascinații care depășește atracția obișnuită. Distanța socială, inaccesibilitatea și proiecția masculină lucrează împreună până când femeia reală și femeia imaginată aproape că nu mai pot fi separate.

Aici descoperim altă lege a erotismului literar: uneori nu dorim omul. Dorim imposibilitatea de a-l avea.

Donna Alba punctează enorm la mister, inaccesibilitate și obsesie.

Avem finalista?

Domnișoara Christina – concurenta care trișează

Apoi vine Christina.

Aici trebuie să protesteze celelalte concurente. Pentru că personajul lui Mircea Eliade beneficiază de mijloace neregulamentare. Celelalte femei au frumusețe, inteligență, senzualitate, bani sau putere. Christina are supranaturalul.

Este seducătoare și amenințătoare în același timp. Dorința și moartea ajung atât de apropiate încât aproape se confundă. Eros și Thanatos la aceeași masă. În viața reală recomand distanță.

În literatură însă?

Finală garantată.

Persida – frumusețea care are voință

Nici Slavici nu trebuie expediat în zona „literaturii fără sex-appeal”. Persida din Mara are frumusețe, temperament și voință. Mai important, nu este doar obiectul alegerilor altora. Alege. Greșește. Insistă. Suferă. Își asumă. Este o femeie care intră în conflict cu lumea din jur tocmai pentru că posedă o voință proprie.

Și aici ajungem la un criteriu pe care concursul nostru nu-l poate evita: autonomia este sexy.

Poate chiar mai sexy decât frumusețea.

Vitoria Lipan – nu „sexy”, și tocmai aici avem o problemă

Vitoria trebuie introdusă în discuție tocmai pentru a vedea limitele criteriului nostru. Sadoveanu îi construiește forța din cu totul alte materiale: inteligență practică, intuiție, fidelitate, rezistență, autoritate.

Reducerea ei la sex-appeal ar sărăci personajul. Și asta ne avertizează că jocul nostru are o limită importantă: nu orice mare personaj feminin trebuie eroticizat pentru a fi fascinant.

Vitoria nu are nevoie să câștige Miss Literatura Română.

Probabil ar afla cine a falsificat buletinele de vot și ar rezolva singură problema înaintea juriului.

 

Și acum: ce naiba înseamnă „sexy”?

După această defilare, concursul nostru aparent frivol începe să producă o concluzie surprinzător de serioasă. Sex-appeal-ul literar nu poate fi măsurat în centimetri.

Pentru simplul motiv că literatura nu posedă corpuri. Posedă cuvinte care ne fac să imaginăm corpuri. Așadar, personajul feminin sexy este construit dintr-un amestec: frumusețe; inteligență; mister; autonomie; senzualitate; putere; umor; pericol;…și, poate mai ales, capacitatea de a produce dorință fără să o satisfacă imediat.

În acest moment putem organiza semifinalele.

Categoria „Seducție prin inteligență”

Doamna T. – Corina – Otilia

Categoria „Seducție prin pericol”

Domnișoara Christina – Mița Baston – Nadina

Categoria „Seducție prin mister și inaccesibilitate”

Donna Alba – Otilia – Adela

Categoria „Seducție prin putere”

Zoe Trahanache – Persida – Doamna T.

Categoria „Atracție fizică și pasiune”

Florica – Nadina – Emilia

Și observăm imediat ceva.

Otilia și Doamna T. apar de mai multe ori.

Avem o problemă pentru concurență.

Marea finală

Dacă ar trebui să aleg șase finaliste, fără pretenția ridicolă că literatura poate fi redusă la un clasament obiectiv, aș pune pe scenă:

Otilia. Doamna T. Donna Alba. Domnișoara Christina. Nadina și Corina.

Șase forme complet diferite ale seducției. Nadina este corporalitatea. Christina este pericolul. Donna Alba este inaccesibilitatea. Corina este complicitatea. Doamna T. este inteligența și rafinamentul. Otilia este ambiguitatea.

Și atunci trebuie să alegem.

Miss Literatura Română este...

Dacă întrebarea ar fi:

„Care este cea mai frumoasă femeie din literatura română?”

nu aș putea răspunde.

Dacă ar fi:

„Care este cea mai erotică?”

probabil clasamentul s-ar modifica.

Dacă ar fi:

„Care este cea mai periculoasă?”

Christina ar câștiga fără drept de apel și probabil juriul n-ar mai ajunge acasă.

Dar întrebarea noastră este alta:

Care este cel mai sexy personaj feminin din literatura română?

Iar dacă prin sexy înțelegem combinația dintre feminitate, inteligență, mister, libertate și puterea de a rămâne în imaginația cititorului după închiderea cărții, eu aș lăsa finala între două femei:

Doamna T. și Otilia.

Doamna T. este femeia pe care ai vrea să o întâlnești.

Otilia este femeia pe care, după ce ai întâlnit-o, probabil ai continua să încerci să o înțelegi.

…și tocmai de aceea, la limită, coroana mea merge către:

OTILIA

Nu pentru că ar fi demonstrabil cea mai frumoasă. Nu pentru că ar fi cea mai erotică. Ci pentru că posedă una dintre cele mai redutabile arme ale seducției: nu se lasă terminată de interpretarea bărbatului care o privește.

Felix nu reușește. Cititorul nu reușește. Critica literară încă discută!

Iar după aproape un secol, fata continuă să ridice aceeași sprânceană imaginară și să întrebe:

„Enigmă? Eu?”

Poate că aici se află și marea farsă a concursului nostru.

Am pornit să găsim cea mai sexy femeie din literatura română și am descoperit că femeile cele mai seducătoare ale literaturii nu sunt neapărat cele despre care scriitorii ne spun că sunt frumoase.

Sunt cele pe care nu reușesc să ni le explice până la capăt. Pentru că frumusețea atrage privirea. Sexualitatea provoacă dorința. Dar misterul face ceva mult mai periculos: te obligă să te întorci.

Iar într-o lume în care aproape totul se consumă repede, poate că aceasta rămâne definiția supremă a seducției: să plece femeia, să se termine cartea și tu să mai rămâi puțin cu gândul la ea.

Claudiu Oteleanu