Lăcustele. Proza scurta.

 

Lăcustele

Nu știu când au început să dispară lăcustele din povești și să apară în realitate. Sau poate nu au dispărut niciodată. Doar și-au schimbat forma.

Cândva, veneau din cer. Nori negri, grei, care se așezau peste câmpuri și lăsau în urmă liniștea aceea suspectă, în care nu mai crește nimic. Erau vizibile, aproape spectaculoase în cruzimea lor. Le vedeai, le înțelegeai, le puteai urî.

Astăzi nu mai vin din cer.

Astăzi, vin din noi. Sau, mai exact, din felul în care acceptăm să trăim. Lăcustele moderne nu mai au aripi și nici mandibule. Nu mai cântă când mănâncă. Nu mai au nevoie să zboare în roiuri. Se mișcă mai discret, mai eficient, mai convingător. Au învățat să vorbească. Au învățat să explice.

…si  mai ales, au învățat să ne convingă că ceea ce se întâmplă este normal.

Că este inevitabil. Că nu se poate altfel. Aici este, poate, cea mai mare diferență.

În fața unei invazii adevărate, omul avea o reacție instinctivă, fugea, se apăra, se revolta. Astăzi, în fața aceleiași realități, doar ascultă. Dă din cap. Înțelege. Și plătește.

Când vezi că benzina ajunge la zece lei litrul, nu te mai gândești la câmpuri pustiite sau la imperii căzute. Te gândești la drumurile pe care nu le mai faci, la lucrurile pe care le amâni, la viața care se strânge, încet, în jurul unor limite tot mai mici. Nu e nimic spectaculos în asta. Și tocmai de aceea e periculos.

În trecut, lăcustele produceau panică. Astăzi, produc obișnuință.

Ni se spune că e o criză. Apoi că e o ajustare. Apoi că e o etapă. În fiecare zi, cuvintele se schimbă, dar efectul rămâne. Viața devine mai scumpă, mai apăsătoare, mai greu de dus.

Și, undeva, cineva explică.

Președintele vorbește. Prim-ministrul explică. Tonul e calm, aproape pedagogic. Ni se arată grafice, ni se invocă tendințe, ni se cere răbdare. Ni se promite că lucrurile se vor așeza. Dar nu ni se spune când. Și nici pentru cine.

Am învățat, fără să ne dăm seama, să trăim într-o formă de normalitate care, altădată, ar fi fost de neacceptat. Ne-am obișnuit cu ideea că pierderea nu vine brusc, ci în doze mici, administrate zilnic.

Poate de aceea nici nu mai recunoaștem momentul în care ar trebui să spunem că e prea mult.

Istoria ne-a arătat, de fiecare dată, că lăcustele nu dispar de la sine. Ele dispar atunci când cineva refuză să mai accepte că foamea este o fatalitate. Dar pentru asta e nevoie de ceva ce pare să lipsească din ce în ce mai des: luciditatea.

Nu indignarea zgomotoasă. Nu revolta de moment. Ci acea liniște în care înțelegi exact ce se întâmplă și alegi să nu mai participi.

Poate că lăcustele nu mai sunt, de mult, insecte. Poate că au devenit un sistem. Un mod de a gândi, de a administra, de a explica.

Și, poate, cea mai incomodă întrebare nu este dacă ele există.

Ci dacă noi mai suntem în stare să le recunoaștem.

 Claudiu Oteleanu

10 Mai. De la independență la 10 lei litru'!

 10 Mai. De la independență la 10 lei litru'!

10 Mai a fost, cândva, ziua în care România a decis să fie stat. Nu provincie, nu anexă, nu experiment. Stat.

Carol I a venit cu un proiect. Independența din 1877 a dat substanță acelui proiect. Iar Regatul din 1881 i-a dat formă. Era o idee simplă,  un stat care își decide singur destinul.

Astăzi, aceeași dată are o altă rezonanță.

10 Mai.

10 lei litrul de benzină.

Nu e doar o coincidență. E o oglindă. Un stat care s-a construit pe independență a ajuns dependent. Nu doar energetic. Nu doar economic. Ci, mai grav, dependent de decizii pe care nu le mai controlează pe deplin.

În monarhie, lucrurile aveau un defect major, nu erau democratice în sensul modern. Dar aveau o calitate pe care astăzi o ducem lipsă:  continuitatea.

Un rege nu guverna pentru următorul ciclu electoral. Guverna pentru istorie. Sau, cel puțin, era obligat să o ia în calcul.

Astăzi, statul funcționează pe termen scurt. Reacționează, nu construiește. Consumă, nu proiectează.

Și asta se vede cel mai bine acolo unde doare cel mai tare:
în viața de zi cu zi. Carburantul nu e doar un preț. Este un indicator:

al economiei;
 al dependenței;
 al capacității unui stat de a-și proteja cetățenii;

Când ajungi la 10 lei litrul, nu mai e vorba doar despre piață. E vorba despre structură si inevitabil, despre direcție.

Privim spre Statele Unite,  unde carburantul era cândva un simbol al abundenței, vedem aceeași direcție și ni se spune că acolo lucrurile sunt diferite.
Sunt. Încă. Dar diferența se micșorează. Costurile cresc peste tot. Nu, americanii nu sunt încă la 10 lei litrul. Dar nici noi nu eram, nu cu mult timp în urmă. Presiunea asupra clasei de mijloc devine globală.  Modelele diferite ajung, încet, la aceleași rezultate. Asta e problema reală.

În urmă cu un secol, România își câștiga libertatea pe câmpul de luptă.
Astăzi, o pierde încet… la casa de marcat.

10 Mai nu mai este doar o zi de istorie. Este un test. Nu despre trecut. Despre prezent.

Pentru că independența nu se pierde printr-un act. Se pierde prin acumulare. Prin decizii mici. Prin compromisuri repetate. Prin lipsa unei direcții. Și  uneori,
prin lucruri aparent banale.

Cum ar fi prețul unui litru de benzină!

…independența nu se pierde într-o zi.
Se erodează… zilnic.

 

 Claudiu Oteleanu

Simetrie. Proza scurta.

 

Simetrie

Telefonul nu suna niciodată atunci când trebuia.

Stătea pe masă, perfect simetric în liniștea camerei, ca un obiect care își înțelege rolul, dar refuză să și-l joace. Uneori îl priveam și aveam senzația că mă privește înapoi.

Se spune că simetria este semnul stabilității. Al echilibrului. Al unei construcții corecte.

În teorie, totul e simplu,  jumătate de la unul, jumătate de la celălalt.
Genele se împart frumos, aproape matematic. Rezultatul? Un om… funcțional.

Și totuși, nimeni nu e perfect simetric.

Nici în corp. Dar mai ales în minte. Am citit cândva despre oamenii creativi. Despre complexitatea lor.

Zece dimensiuni. Zece contradicții. Zece moduri de a nu fi niciodată „în regulă”. Și m-am regăsit.

Uneori sunt liniștit până la transparență. Alteori, izbucnesc fără motiv. Într-o zi sunt lucid, aproape rece. În alta, cred lucruri pe care nu le-aș putea demonstra niciodată.

Sunt responsabil. Și apoi nu mai sunt.

Telefonul nu suna.

Între timp, în mine se întâmplau toate lucrurile astea. Ca un fel de zgomot fără sunet. Mi-am dat seama că problema nu era telefonul. El doar respecta o logică simplă, sună sau nu sună.

Eu nu aveam această disciplină.

Oscilam între realitate și fantezie, între introversiune și nevoia absurdă de a vorbi cu cineva. Între orgoliu și o formă de umilință pe care nu o recunoșteam.

Și poate cel mai grav,  între durere și o bucurie inexplicabilă, care apărea exact atunci când nu avea voie.

Telefonul nu suna.

Și atunci am înțeles ceva. Simetria e pentru obiecte. Pentru construcții.
Pentru lucruri care trebuie să stea drepte.

Dar omul?… omul este construit din dezechilibre.

Din contradicții care nu se anulează, ci coexistă. Dintr-o complexitate care nu caută perfecțiunea, ci supraviețuirea.

Poate de aceea nici nu răspundem întotdeauna când sună. Și nici nu sunăm când ar trebui.

Poate de aceea unele lucruri rămân nespuse.

Telefonul era încă acolo. Tăcut. Perfect. Aproape enervant de simetric.

Eu nu!

 Claudiu Oteleanu

Egiptean? - Proza Scurta

 Egiptean?

Nu știu când a început totul.
Poate într-o zi de 13. Sau poate într-o noapte în care nimeni nu mai știa dacă ziua începe la răsărit sau la miezul nopții. Am citit cândva că, pentru azteci, ziua a treisprezecea însemna mișcare. Cutremur. O ruptură în ordinea lucrurilor.
Și am mai citit că egiptenii și ei, numărau timpul după răsăritul soarelui, ca și cum lumina ar fi fost singura certitudine într-o lume în care zeii se luptau pentru fiecare clipă.

Se spune că într-o noapte, toate casele Egiptului au fost lovite. Nu era casă fără un mort. O noapte a trecerii. O noapte în care istoria nu s-a scris, ci s-a rupt.

Pentru unii, acea noapte a devenit sărbătoare. Pentru alții, doliu.

Și undeva, între aceste două feluri de a privi același eveniment, s-a născut poate și frica. Frica de ziua a treisprezecea.

„Nu vei face nimic în această zi”, spuneau textele vechi. O zi în care chiar și zeii se luptau — Horus împotriva lui Seth. O zi în care ordinea putea oricând să se prăbușească.

Și totuși, oamenii au mers mai departe.

Au continuat să trăiască, să muncească, să iubească. Dar au păstrat undeva, în adâncul lor, o teamă mică și încăpățânată. O teamă care a supraviețuit mileniilor.

Astăzi încă mai spunem, uneori în glumă, alteori cu o urmă de seriozitate:
„Ziua de 13 e o zi rea.”

Dar poate că nu ziua e de vină. Poate că, de fapt, e doar un mod de a da un sens Haosului. De a pune un nume lucrurilor pe care nu le putem controla.
De a învinui timpul, atunci când nu avem pe cine altcineva să învinovățim.

Și atunci mă întreb…

Dacă aș fi trăit în acea noapte, în Egipt, aș fi fost printre cei care au jelit sau printre cei care au plecat?

Oi fi egiptean?

Mi-ar plăcea să cred că am supraviețuit.

 Claudiu Oteleanu

 

Un brașovean, nominalizat la unul dintre cele mai prestigioase premii de leadership din lume

 

Un brașovean, nominalizat la unul dintre cele mai prestigioase premii de leadership din lume

de Claudiu Oteleanu

 

La 30 aprilie 2026, am primit un email pe care, sincer, nu mă așteptam să îl primesc. Expeditorul era Alan Stoga, președintele Fundației Tällberg din Stockholm și New York. Mesajul era scurt, direct și — pentru mine — copleșitor: fusesem nominalizat la Tällberg-SNF-Eliasson Global Leadership Prize, unul dintre cele mai respectate premii internaționale de leadership din lume.

Nu știu cine m-a nominalizat. Am, totusi, niste banuieli. Procesul este anonim și deschis oricui, de oriunde din lume. Cineva, undeva, a considerat că munca mea de peste trei decenii merită atenția unui juriu global. Asta, în sine, este deja un premiu.

 

Ce este Fundația Tällberg și de ce contează

Fundația Tällberg a fost înființată în 1981 în Suedia, cu o misiune simplă și ambițioasă în același timp: să identifice, să onoreze și să conecteze lideri remarcabili din întreaga lume — oameni care înțeleg provocările societăților noastre, care își asumă riscuri și care, mai presus de toate, produc impact real.

Premiul care îi poartă numele — Tällberg-SNF-Eliasson Global Leadership Prize — este co-finanțat de Fundația Stavros Niarchos (SNF), una dintre cele mai mari organizații filantropice private din lume, care a investit aproape 4 miliarde de dolari în peste 3.000 de organizații din 135 de țări.

Premiul este acordat anual, iar fiecare câștigător primește un grant nerestricționat de 50.000 de dolari și o invitație în rețeaua globală Tällberg de lideri.

Dar nu banii contează cel mai mult. Contează compania. Printre câștigătorii din anii anteriori se numără diplomați, jurnaliști, oameni de știință, activiști și antreprenori sociali din Columbia, Costa Rica, India, SUA, Rusia, Uganda, Sri Lanka, Finlanda și multe alte țări.

Niciun român nu a câștigat până acum. De fapt, niciun român nu apare în vreo listă publică de finaliști sau câștigători din cei 11 ani de existență ai premiului.

Asta face ca această nominalizare să fie, poate, o premieră națională.

 

Cine sunt eu și de ce am fost nominalizat

Nu este ușor să vorbești despre tine însuți fără să pari arogant sau, dimpotrivă, fals modest. O să încerc să fiu pur și simplu.

Am 57 de ani și trăiesc în Brașov de când mă știu. Am parcurs, în paralel, trei cariere care par să nu aibă nicio legătură între ele — și tocmai asta, cred, a atras atenția cuiva.

Sunt inginer ,  am finalizat doctoratul în Știința și Ingineria Materialelor la Universitatea Transilvania Brașov și am predat timp de peste 30 de ani în învățământul tehnic și gimnazial din județul Brașov. Știința m-a învățat să gândesc sistematic, să caut dovezi, să nu accept răspunsuri comode.

Sunt jurnalist , am lucrat în radio timp de peste 30 de ani, de la Radio UNU și până la Antena 1 Brașov, Radio DJ și Radio 21. Am fost reporter, redactor șef, director de programe, director general. Astăzi am un  podcast propriu pe YouTube – JOC DE CUVINTE cu Claudiu Oteleanu, un blog : claudiuoteleanu.blogspot.com si un radio on line: www.radiojoyart.ro.

Jurnalismul m-a învățat să ascult, să traduc realități complexe în limbaj uman, să nu mă tem să spun adevăruri incomode.

Sunt autor — am publicat 14 cărți între 2014 și 2025, de la analize geopolitice și sociale până la trilogia Managementul Haosului și volume de poezie. Scrierea m-a învățat că orice idee, oricât de complicată, poate fi comunicată simplu dacă o înțelegi cu adevărat.

Și sunt lider civic — președinte sau vicepreședinte în 8 organizații neguvernamentale de-a lungul timpului, inclusiv Federația Județeană a Organizațiilor Neguvernamentale de Tineret Brașov. Am coordonat proiecte europene, am reprezentat tineri și comunități, am crezut și cred în continuare  că societatea civilă este coloana vertebrală a oricărei democrații sănătoase.

Acum studiez și dreptul, la 57 de ani, pentru că mi-am dat seama că înțelegerea si aplicarea legii este esențială pentru oricine vrea să schimbe ceva în mod durabil.

 

Ce urmează

Procesul Tällberg este riguros și îndelungat. Nominalizarea mea va fi evaluată de echipa fundației și de un pre-juriu de lideri globali.

 În septembrie, finaliștii vor fi contactați pentru interviuri. Câștigătorii — maximum trei — vor fi anunțați în noiembrie 2026 și celebrați la o ceremonie globală în 2027.

Nu știu dacă voi ajunge finalist. Nu știu dacă voi câștiga. Dar știu că simpla nominalizare — primul român confirmat public în această competiție,  spune ceva important: că se poate face muncă de impact global și de la Brașov, și din România, și fără să ai în spate instituții mari sau bugete uriașe.

Se poate face cu consecvență, cu curaj și cu convingerea că fiecare om, în locul lui, poate contribui la o lume puțin mai bună.

 

Un gând pentru cei care citesc

Dacă ești din Brașov, din România, sau oriunde în lume  și ai în jurul tău oameni care fac lucruri remarcabile, care schimbă comunități, care refuză să accepte că lucrurile nu pot fi altfel,  nominalizează-i.

Procesul Tällberg este deschis oricui, gratuit, online. Poate că liderul care merită să fie recunoscut global stă chiar lângă tine.

Eu am fost norocos că cineva a crezut că merit să fiu văzut. Poate e rândul tău să faci același lucru pentru altcineva.

 

Claudiu Oteleanu este doctor inginer, jurnalist, autor și lider civic din Brașov. A publicat 14 cărți și activează în societatea civilă de peste 30 de ani. Contact: claudiuoteleanu@yahoo.com

 

Există tablouri care se văd. Și există tablouri care te urmăresc toată viața.

 

Există tablouri care se văd.

Și există tablouri care te urmăresc toată viața.

Cu mulți ani în urmă, într-o expoziție din New York, am văzut pentru prima dată chipul acela misterios — inspirat din celebra lucrare La Scapigliata a lui Leonardo da Vinci. Nu era un portret obișnuit. Era o stare. O liniște. O introspecție. Un chip neterminat, dar tocmai de aceea profund.

Se spune că, prin această lucrare, Leonardo a vrut să arate că frumusețea nu stă în perfecțiune, ci în sugestie, în ceea ce rămâne nespus, în misterul care nu se închide niciodată într-un contur final.
Un chip care pare să se nască din lumină și să rămână suspendat între gând și vis.

Mi-a plăcut enorm acel tablou. Poate prea mult. Și cineva a observat asta.

În 2008,  Alex Diaconu mi-a făcut un cadou care nu era doar un obiect, ci un mare gest de prietenie, a pictat pentru mine propria lui interpretare a acelui chip care mă impresionase la New York.

Nu doar că l-a pictat, dar a și filmat momentul în care îl crea.
La începutul clipului stă scris simplu:
„Pentru Claudiu”
Iar la final:
„La mulți ani – 2008”

De atunci, tabloul stă pe peretele biroului meu. A văzut multe nopți târzii, multe gânduri, multe începuturi și multe îndoieli. Nu s-a mutat niciodată.

Uneori, când îl privesc, îmi amintesc ce a vrut, probabil, să spună Leonardo, că omul nu este niciodată terminat. Că suntem mereu în lucru.
Că frumusețea adevărată nu este cea perfectă, ci cea vie.

Și mai îmi amintesc ceva, că prietenia,  nu se declară în cuvinte mari, ci în gesturi simple, făcute la momentul potrivit.

Mulțumesc, Alex Diaconu.

Pentru tablou. Pentru atenție. Pentru faptul că ai înțeles cât de mult mi-a plăcut acel chip văzut, cândva, într-o expoziție din New York.

Unele cadouri se uită. Altele rămân pe perete… o viață întreagă!

 

Pentru cei care au fost și nu mai sunt.

    Pe 3 mai vorbim despre libertatea presei. 

    Despre dreptul de a spune ce gândești, de a întreba, de a scrie și de a nu tăcea. Dar ziua aceasta ar trebui să fie și un moment în care să ne uităm în urmă și să ne amintim de cei care au făcut această meserie înaintea noastră și care nu mai sunt astăzi printre noi.

    Au fost oameni care au trăit în redacții, în studiouri, pe teren, în grabă și în tensiunea zilnică a meseriei. Oameni care au învățat să caute știrea, să verifice informația și să spună lucrurilor pe nume, chiar și atunci când nu era comod sau ușor.

    Ne gândim astăzi la Daniela Popa, la Elena Cristian, la Lucian Dobrin, la Ioana Gosman, la Marius Coca, la DJ Remus, la Anton Chivu, la Călin Armașu, la George Jipa, la Răzvan Semănaru, la Rudi, și la mulți, mulți alții pe care poate i-am uitat din grabă, dar nu din lipsă de respect.

    Fiecare dintre ei a lăsat ceva în urmă: o emisiune, o fotografie, un reportaj, o voce pe care oamenii o recunoșteau, un stil, o amintire. Au făcut parte din viața orașului, din viața radioului, din viața presei locale și naționale. Au fost acolo când se întâmpla ceva important și au fost acolo când nimeni nu se uita.

    Meseria de jurnalist nu este una ușoară. Nu a fost niciodată. Este o meserie care cere timp, nervi, curaj și uneori sacrificii pe care nu le vede nimeni. Dar este și o meserie care lasă urme, pentru că presa nu înseamnă doar informație. Înseamnă memorie.

    Momente ca acesta, Ziua Libertății Presei, ar trebui să ne ajute să ne amintim de ei și să-i pomenim. Să le rostim numele, să le spunem poveștile și să le ducem mai departe munca. Nu din obligație, ci din respect.

    Pentru că, într-un fel, fiecare dintre noi care scrie, vorbește sau întreabă astăzi continuă drumul început de ei.

    Nu putem să-i aducem înapoi. Dar putem să nu-i uităm.

    Și poate că acesta este cel mai important lucru pe care îl putem face de 3 mai,  să ne oprim o clipă, să ne amintim de cei care au fost și să spunem, simplu și sincer:

Vă mulțumim.