Trei drone, trei zile și prea multe întrebări fără răspuns. Pamflet, proză scurtă și reflecții la umbra unui salcâm!

 

Textul de față reprezintă un exercițiu de opinie și analiză critică, construit pe informații publice. Întrebările și ipotezele formulate nu constituie acuzații și nu sunt prezentate drept fapte dovedite.

În numai trei zile consecutive, spațiul aerian al României a fost traversat de trei drone, toate prezentate public drept amenințări reale și toate doborâte de aeronave F-16 ale Forțelor Aeriene Române.

Prima confirmare oficială a venit la 24 iulie 2026. Ministerul Apărării Naționale a comunicat că o dronă detectată în apropiere de Sulina a urmat traiectul Sulina–Brăila–Fetești–Buzău și a fost doborâtă, la ora 11:02, în apropierea localității Padina. Comunicatul precizează explicit că F-16 a „angajat ținta aeriană cu o rachetă”. A doua zi, MApN a anunțat o nouă pătrundere și o nouă neutralizare, fără să mai spună ce armament a fost utilizat. Pe 26 iulie a urmat al treilea incident. Comunicatul MApN din 24 iulie, comunicatul din 25 iulie, comunicatul din 26 iulie.

Nu pun la îndoială dreptul și obligația statului român de a-și apăra spațiul aerian. Pun însă în discuție felul în care autoritățile explică aceste operațiuni și refuzul lor de a răspunde unor întrebări tehnice, juridice și instituționale absolut firești.

De ce o rachetă?

Un avion F-16 dispune atât de rachete aer-aer, cât și de tunul intern M61A1 Vulcan, de calibrul 20 mm. Prin urmare, întrebarea dacă drona putea fi doborâtă cu tunul avionului nu este absurdă.

Răspunsul nu poate fi însă redus la comparația dintre viteza redusă a dronei și viteza mare a avionului. Tocmai diferența de viteză poate face tragerea cu tunul dificilă: pilotul are o fereastră foarte scurtă de angajare, trebuie să se apropie de țintă și poate fi expus fragmentelor sau exploziei încărcăturii dronei. Contează altitudinea, vizibilitatea, traiectoria, zona survolată și riscul pentru populație.

Utilizarea unei rachete poate fi, așadar, justificată operațional.

Dar caracterul posibil justificat nu înlocuiește explicația publică. Cât a costat interceptarea? Ce tip de rachetă a fost folosit? De ce a fost preferată racheta în locul tunului? Ce nivel de pericol a fost atribuit dronei înaintea angajării?

Există relatări documentate despre lunetiști ucraineni care au doborât cu puști drone rusești de recunoaștere, precum ZALA sau Mavic. Asemenea cazuri demonstrează existența unor soluții mult mai ieftine împotriva dronelor mici, dar nu pot fi transferate automat asupra unei drone de atac de tip Shahed/Geran.

Un Mavic și o dronă kamikaze capabilă să transporte zeci de kilograme de exploziv nu reprezintă aceeași amenințare.

Comparația nu dovedește că pilotul român trebuia să folosească tunul. Ea arată însă de ce România are nevoie de mijloace antiaeriene stratificate și ieftine: bruiaj, tunuri antiaeriene, drone interceptoare și sisteme cu rază scurtă.

Nu este sustenabil ca fiecare aparat lent și relativ ieftin să fie combătut exclusiv prin ridicarea unui F-16 și lansarea unei rachete de mare valoare.

Cine a dat ordinul?

Ministerul trebuie să spună fără echivoc cine a autorizat fiecare angajare.

Au fost interceptările executate în cadrul unei misiuni naționale de apărare a spațiului aerian sau în cadrul Poliției Aeriene NATO? Cine a identificat ținta drept ostilă? Cine a autorizat focul: comandamentul național, ministrul, șeful Statului Major al Apărării sau o structură aliată?

Faptul că aeronave aliate participă la supravegherea spațiului aerian nu înseamnă automat că NATO hotărăște fiecare tragere efectuată pe teritoriul României.

Ministrul Radu Miruță a afirmat că, la nivelul MApN și separat de decizia NATO, aeronavele românești au fost ridicate și autorizate să deschidă focul. Această afirmație indică o decizie națională, dar nu identifică autoritatea concretă care a dat ordinul.

Lanțul de comandă nu este un secret absolut. Nu se cer frecvențele radio și nici procedurile tactice clasificate.

Se cere răspunsul instituțional: cine și-a asumat decizia?

Același pilot?

În cazul primei drone, comunicatul oficial vorbește despre „un pilot român”. În comunicatele următoare apar „două aeronave F-16” sau „o aeronavă F-16”, fără identificarea pilotului.

Prin urmare, informația potrivit căreia toate cele trei drone ar fi fost doborâte de același pilot român, în vârstă de 28 de ani, trebuie confirmată oficial înainte de a fi prezentată drept fapt.

Dacă este adevărată, apar întrebări suplimentare. Care a fost programul echipajelor? Câte ore a zburat pilotul? A existat un interval corespunzător de odihnă? A participat același pilot deoarece era de serviciu, pentru că avea cea mai bună poziție tactică sau pentru că făcea parte dintr-o echipă restrânsă specializată în asemenea misiuni?

Nu se poate afirma din exterior că pilotul ar fi trebuit obligatoriu să primească 24 de ore de repaus. Aviația militară lucrează cu limite de timp de zbor, evaluări medicale, refacere și rotația echipajelor, iar o misiune poate avea durate și grade de solicitare diferite.

Dar instituția poate lămuri simplu dacă regulile privind odihna și siguranța zborului au fost respectate.

Pilotul nu trebuie transformat nici în suspect, nici într-un erou de campanie publicitară.

El și-a executat misiunea. Răspunderea pentru explicații aparține celor care au conceput operațiunea și au comunicat-o.

De ce au fost invocate informațiile militare?

O altă problemă este felul în care ministrul Apărării a introdus Direcția Generală de Informații a Apărării în comunicarea publică privind proveniența dronelor.

DGIA are atribuții legale de obținere, verificare, prelucrare și valorificare a informațiilor referitoare la riscurile și amenințările militare. Poate furniza o evaluare tehnică sau informativă privind proveniența unor componente, seriile acestora și legăturile cu producători ori utilizatori militari.

Dar DGIA nu este organul care stabilește adevărul judiciar într-un dosar penal.

Fragmentele trebuie ridicate, păstrate și expertizate potrivit regulilor de procedură. Parchetul conduce ancheta penală, dispune expertizele și stabilește dacă există fapte și responsabilități de natură penală. Structurile militare și serviciile de informații pot furniza date și sprijin tehnic, dar evaluarea lor nu trebuie prezentată drept înlocuitor al concluziei procurorului.

De aceea, comunicarea normală ar fi trebuit să fie limpede:

Fragmentele au fost predate organelor de urmărire penală. Expertiza este efectuată sau dispusă în cadrul anchetei. Structurile specializate ale MApN au furnizat date tehnice preliminare. Concluziile definitive vor fi comunicate de instituția competentă.

În schimb, invocarea DGIA și a verificării unor numere de serie creează impresia că serviciul militar de informații a pronunțat deja verdictul.

Trebuie făcută și o delimitare cronologică. Declarația prin care ministrul îi invita pe cei care contestau proveniența rusească să meargă la sediul DGIA și să caute numerele de serie privea un incident anterior, produs la Galați.

În cazul dronei de la Buzău, ministrul a declarat ulterior că proveniența rusească fusese confirmată de procurorul de caz. Amestecarea incidentelor nu ajută adevărul și riscă să transforme suspiciunea justificată într-o acuzație incorectă.

Întrebarea corectă rămâne: în ce calitate a examinat DGIA componentele, cine a realizat expertiza criminalistică propriu-zisă și pe ce document oficial se bazează concluzia comunicată de ministru?

Coincidență sau campanie pentru SAFE?

După incidente, spațiul public a fost împins rapid spre necesitatea accelerării investițiilor în apărare și a programului european SAFE.

România are nevoie, fără îndoială, de apărare antiaeriană modernă. Trei pătrunderi consecutive demonstrează vulnerabilități care nu pot fi ignorate. Dar tocmai de aceea comunicarea trebuie să fie riguroasă.

Faptul că incidentele pot favoriza politic promovarea programului SAFE nu dovedește că ele au fost organizate pentru a forța o decizie parlamentară. Pentru a susține existența unei diversiuni ar fi necesare probe: ordine fabricate, traiectorii manipulate, resturi plantate, mărturii sau documente care să indice o operațiune internă.

Până în prezent, asemenea probe nu au fost prezentate public.

Suspiciunea nu trebuie însă interzisă. Ea trebuie transformată în întrebări verificabile:

• De ce informarea politică a fost diferită de la o zi la alta?
• De ce președintele a intervenit public după unul dintre incidente, dar nu și după primul?
• De ce comunicatele nu precizează armamentul folosit la toate cele trei angajări?
• De ce nu este explicat complet lanțul de comandă?
• De ce este introdus programul SAFE în discurs înainte ca publicul să primească toate datele operaționale?
• De ce apare DGIA în comunicarea politică a ministrului, în timp ce ancheta este condusă de procurori?
• Care este rolul exact al structurilor NATO și ce decizii au rămas exclusiv naționale?

Armata trebuie apărată și de comunicarea proastă

În asemenea momente, încrederea publică nu se obține prin formule solemne și nici prin invocarea autorității serviciilor de informații. Se obține prin cronologii exacte, delimitarea competențelor și răspunsuri tehnice verificabile.

Nu este suficient să ni se spună că dronele au fost doborâte și că, prin urmare, avem nevoie urgentă de alte cheltuieli. Cetățenii au dreptul să știe ce a intrat în spațiul aerian, cum a fost identificat, cu ce a fost doborât, cine a autorizat focul, cine examinează fragmentele și pe ce se întemeiază atribuirea către Rusia.

Poate că toate cele trei operațiuni au fost perfect justificate. Poate că piloții și comandanții au procedat impecabil. Poate că racheta a fost, în fiecare situație, singura soluție sigură.

Dar într-un stat democratic, cuvântul „poate” nu poate ține locul unui raport oficial.

România nu are nevoie numai de rachete împotriva dronelor. Are nevoie și de instituții capabile să vorbească limpede după ce rachetele au fost lansate.

 Claudiu Oteleanu

DRONELE, PILOTUL ȘI PROGRAMUL SAFE: ÎNTREBĂRI LA CARE STATUL ROMÂN TREBUIE SĂ RĂSPUNDĂ. As putea spune....proza scurta, sau pamflet!

 

DRONELE, PILOTUL ȘI PROGRAMUL SAFE: ÎNTREBĂRI LA CARE STATUL ROMÂN TREBUIE SĂ RĂSPUNDĂ

Două drone au fost doborâte în spațiul aerian al României, în mai puțin de 24 de ore. Ambele au fost neutralizate de același pilot român, un tânăr de cel mult 28 de ani, aflat la manșa aceleiași aeronave F-16 și asistat de același coleg.

Performanța militarului merită recunoaștere și respect. Tocmai de aceea, pilotul nu trebuie transformat într-un element de decor al unei campanii de comunicare politică. Dincolo de imaginea eroului, rămân întrebări la care autoritățile sunt obligate să răspundă.

De ce prima dronă a parcurs aproximativ 200 de kilometri prin spațiul aerian național și a fost urmărită peste o oră înainte de a fi doborâtă, în timp ce a doua a fost neutralizată în numai 11 minute?

De ce, după o misiune reală de luptă, cu lansare de rachetă și o încărcătură psihică evidentă, a fost folosit a doua zi același pilot? Au fost respectate toate perioadele regulamentare de odihnă și evaluare psihofizică? Aviația militară română nu dispune și de alte echipaje pregătite pentru asemenea intervenții?

De ce racheta lansată de un Eurofighter italian a ratat prima dronă și în ce condiții s-a produs ratarea? Nu acuz pilotul italian și nu pun la îndoială profesionalismul său, dar opinia publică merită o explicație tehnică, nu tăcere.

De ce comunicarea președintelui, a ministrului Apărării și a conducerii Armatei a fost neuniformă, uneori contradictorie, dar a devenit brusc coerentă atunci când discuția a ajuns la necesitatea programului SAFE?

Ministrul Apărării a trecut foarte repede de la prezentarea incidentelor la argumente privind achizițiile militare și costurile apărării. Amenințarea a fost urmată imediat de justificarea cheltuielii: există drone, mijloacele actuale sunt insuficiente, prin urmare SAFE trebuie urgentat.

Nu afirm că incidentele au fost fabricate și nici că pilotul român ar face parte dintr-un plan secret. O asemenea acuzație ar necesita dovezi pe care, deocamdată, nu le avem. Dar observ că două incidente reale sunt folosite pentru a crea presiune publică și politică în favoarea unor decizii financiare majore, insuficient explicate cetățenilor.

Tăcerea NATO nu demonstrează existența unei înscenări. Totuși, absența unei comunicări aliate clare, deși în prima intervenție au fost implicate aeronave italiene aflate în misiune NATO, lasă loc unor întrebări legitime.

Românii trebuie să afle traseele radar complete, orele exacte ale tuturor deciziilor, originea dronelor, rezultatele expertizelor, cine a emis ordinele de angajare și de ce au existat diferențe atât de mari între cele două reacții. Totodată, trebuie publicate proiectele antidronă finanțate prin SAFE, costurile, furnizorii și procedurile de atribuire.

Securitatea națională nu trebuie negociată. Dar nici frica populației nu trebuie folosită drept cec în alb pentru împrumuturi, achiziții și contracte asupra cărora societatea nu primește suficiente explicații.

Poate că dronele nu au fost trimise de cei care invocă acum pericolul. Dar frica produsă de ele este administrată politic. Iar atunci când frica devine argument financiar, transparența nu mai este opțională.

Susțin apărarea României. Tocmai de aceea solicit adevărul complet, responsabilitate instituțională și transparență asupra fiecărui euro cheltuit în numele securității noastre.

 Claudiu Oteleanu

Capitolul pe care îl urăsc. Proza scurta.

 

    Există seri în care am impresia că Dumnezeu a închis cartea vieții mele chiar la pagina pe care n-aș fi vrut s-o citesc niciodată, iar eu, rămas singur între coperțile ei, mă încăpățânez să cred că aceasta este întreaga poveste, că nu mai urmează nimic după această înșiruire de dezamăgiri care se adună una peste alta asemenea pietrelor desprinse din Tâmpa după o iarnă prea grea, uitând că niciun munte nu se sfârșește în locul unde privirea mea obosește și că niciun drum nu este vinovat fiindcă eu n-am avut răbdarea să-l străbat până la capăt.

    Poate că cea mai mare neputință a omului nu este aceea de a suferi, ci de a crede că suferința lui are ultimul cuvânt, de parcă destinul ar fi un judecător grăbit, care își pronunță sentința înainte de a asculta toate mărturiile, iar viața ar fi obligată să rămână pentru totdeauna închisă în aceeași încăpere întunecată în care am intrat într-o zi fără să știm că undeva, dincolo de zidul pe care îl lovim cu pumnii, există deja o ușă.

    Mi-a trebuit mult timp ca să înțeleg că nu anii sunt cei care ne schimbă, ci paginile pe care am fi vrut să le smulgem din propria noastră poveste și pe care, din fericire, n-am avut puterea să le rupem; fiindcă tocmai ele, cele pe care le-am urât, cele pe care le-am citit cu lacrimi sau cu revoltă, au rămas lipite de suflet mai bine decât toate zilele în care am fost fericiți fără să băgăm de seamă că fericirea, asemenea aerului, nu se vede decât după ce începe să lipsească.

    Astăzi nu mai am curajul să-I cer lui Dumnezeu să-mi rescrie viața. Îi cer doar să nu mă lase să închid cartea înainte de vreme. Mi-e teamă de oamenii care cred că au ajuns la ultimul capitol, fiindcă, de cele mai multe ori, nu destinul le-a sfârșit povestea, ci nerăbdarea lor de a nu mai întoarce încă o pagină.

    Și poate că aceasta este singura speranță care merită păstrată până la capăt: aceea că Dumnezeu nu scrie niciodată cu graba oamenilor și că, atunci când noi credem că am ajuns la sfârșitul cărții, El nu a făcut decât să lase cerneala să se usuce înainte de a începe cel mai frumos capitol.

Claudiu Oteleanu

Nea Mihai și șarpele. Proza scurta.

 

În iulie, Tâmpa miroase a rășină și a piatră coaptă de soare. De pe băncile din Livada Poștei se aud turiștii, iar sus, pe potecă, liniștea începe mai devreme decât umbra.

În Șchei, puțini îi mai știau numele din botez. Numai preotul de la Sfântul Nicolae îi mai spunea, din când în când, Constantin. Dar nici el nu părea convins că așa îl cheamă.

Nea Mihai urca în fiecare miercuri. Nu din credință. Din obișnuință. Spunea că, dacă nu vede Brașovul de sus o dată pe săptămână, parcă îi ruginesc gândurile.

Ajunsese aproape de cotul unde poteca se strâmtează între două stânci, când ceva i se încolăci peste privire.

Un șarpe. Subțire. Lung. Nemişcat. Își ținea capul ridicat chiar în mijlocul cărării.

Nea Mihai încremeni. Nu-i fusese frică în armată. Nu-i fusese frică atunci când îi murise femeia. Dar de șerpi se temuse de când îl știa lumea.

Își făcu încet semnul crucii. Se dădu un pas înapoi. Apoi încă unul.

— Treci tu primul..., mormăi, fără să știe dacă vorbește cu șarpele sau cu Dumnezeu.

Stătură așa, față în față, poate un minut. Poate două. Poate cât îi trebuie destinului să mute un om dintr-un loc în altul.

Șarpele se strecură în iarbă fără zgomot.

Nea Mihai rămase câteva clipe să-și potolească inima.

Când porni din nou, auzi un pârâit sec. De sus se desprinse o bucată de stâncă. Nu foarte  mare. Destulă însă cât să strivească locul unde ar fi fost cu două minute înainte.

Praful se ridică alene. Păsările tăcură. Nea Mihai își scoase șapca. Nu se uită la piatră. Se uită în iarba unde dispăruse șarpele.

— Măi... drace...

Atât spuse. Nici nu știa dacă-l înjurase. Sau îi mulțumise.

De atunci, oamenii din Șchei spun că pe Tâmpa șerpii nu mușcă pe cine trebuie. Îi opresc doar pe cei pe care muntele nu vrea să-i lase să treacă. Iar când cineva râde de vorba asta, Nea Mihai își aprinde o țigară, privește spre stânca rămasă fără colț și spune încet:

— Muntele, își cunoaște oamenii mai bine decât se cunosc ei între ei.

 Claudiu Oteleanu

Țara în care cocoșii cântă după plecarea zorilor. Proza scurta.

Într-o dimineață fără anotimp, România se trezi cu gust de rugină în gură și cu toate clopotele întoarse cu limba spre pământ.

Dormise prost. Visase că Dunărea curgea înapoi, că munții coborau spre câmpie ca niște bătrâni izgoniți din propria casă, iar satele își puneau lacăt la fântâni și plecau, desculțe, către hotare.

Se privi într-o oglindă ciobită și nu se mai recunoscu.

Purta pe umeri o ie cusută cu promisiuni deșirate, iar din buzunare îi cădeau școli fără copii, spitale cu ferestre stinse, fabrici prefăcute în buruieni și fotografii ale unor oameni care zâmbeau departe, în limbile altor țări.

— Trebuie să aflu cine este mai puternic decât mine, spuse România. Poate așa voi înțelege cine mă sfâșie.

Și porni la drum.

Mai întâi ajunse la casa Legii, o clădire albă pe dinafară și plină de coridoare întunecate pe dinăuntru. Legea stătea la masă, legată la ochi, cu balanța ruginită și cu un teanc de dosare crescându-i dinainte ca un zid.

— Lege, tu ești cea mai puternică în țara aceasta?

Legea râse fără bucurie.

— Eu? Nici vorbă. Ordonanța este mai puternică decât mine. Eu mă nasc greu, între dezbateri, jurăminte și speranțe. Ea vine noaptea, pe ușa din dos, și până dimineață îmi schimbă numele, rostul și rudele.

România găsi Ordonanța într-o cârciumă fără firmă, scriind cu cerneală proaspătă pe genunchi.

— Ordonanță, tu ești cea mai puternică?

— Nu, răspunse ea. Semnătura este mai puternică. Eu pot spune orice, dar fără o mână bine așezată nu valorez nici cât hârtia pe care am fost scrisă.

Semnătura locuia într-un palat cu o mie de uși și nicio fereastră. Purta un stilou de aur la piept și mănuși, ca să nu-i rămână urmele pe hotărârile luate.

— Tu ești cea mai puternică?

— Nu. Funcția este mai puternică. Eu nu fac decât să mă așez acolo unde mă trimite ea. Astăzi semnez adevărul, mâine minciuna, iar poimâine declar că nu-mi mai recunosc scrisul.

Funcția ședea într-un jilț prea înalt pentru statura ei. Își schimba glasul după cine intra în încăpere.

— Funcție, tu conduci România?

— Eu doar mă prefac. Partidul este mai puternic. El mă naște dintr-o listă, mă hrănește dintr-un buget și mă îngroapă sub aplauze atunci când nu-i mai sunt de folos.

Partidul era răspândit prin toate odăile unei clădiri. Într-una vorbea despre popor, în alta împărțea funcții, iar în pivniță număra voturi care încă nu fuseseră date.

— Partidule, tu ești cel mai puternic?

Partidul trase perdelele.

— Mai încet, să nu ne audă sponsorii. Banul este mai puternic decât mine. El cumpără afișe, conștiințe, tăceri și câteodată chiar revolte. Cu destui bani, și lupul poate fi ales paznic la stână.

Banul locuia într-un seif, dar avea cheile tuturor caselor.

— Banule, tu stăpânești țara?

Banul sună din zimți.

— Nu. Frica este mai puternică. Eu trebuie să-i plătesc pe oameni. Frica îi face să se supună singuri și să-i mulțumească celui care îi ține în genunchi.

Frica umbla noaptea prin sate și orașe, lipind lacăte nevăzute pe gurile oamenilor.

— Frică, tu ești cea mai puternică?

— Nu. Minciuna este mai puternică. Eu îi fac să tacă. Ea îi face să creadă că tăcerea lor este înțelepciune, că lanțul este brățară și că prăpastia din față nu-i decât o umbră desenată de dușmani.

Minciuna apăru îmbrăcată frumos, luminată din toate părțile și înconjurată de microfoane.

Avea câte un adevăr mic în fiecare buzunar, numai bun de arătat atunci când cineva o acuza că minte.

— Minciună, tu ai cucerit România?

— Nu de una singură. Uitarea este mai puternică. Eu trebuie să inventez zilnic alte povești. Uitarea așteaptă. După câțiva ani, oamenii nu mai știu cine le-a închis fabrica, cine le-a vândut pădurea, cine le-a golit satul și cine s-a întors, zâmbind, să le ceară din nou votul.

Uitarea stătea culcată peste arhive, peste crucile eroilor și peste promisiunile făcute în piețe.

— Uitare, tu ești cea mai puternică?

— Nu. Nepăsarea este mai puternică decât mine. Eu omor trecutul. Ea omoară și ziua de mâine. Din pricina ei, omul vede casa vecinului arzând și își încălzește palmele la foc.

Nepăsarea locuia într-o casă cu obloanele trase. În curte avea o bancă pe care nu se așeza nimeni, ca nu cumva să fie rugat să ajute.

— Nepăsare, tu ai învins România?

Nepăsarea căscă.

— Aproape. Dar încă mă tem de Popor. Dacă s-ar trezi cu adevărat, dacă ar înțelege că nu este o turmă adunată numai în ziua alegerilor, toate puterile dinaintea mea s-ar risipi ca fumul deasupra unei miriști.

România plecă să-și caute Poporul.

Îl găsi împrăștiat peste tot.

O parte muncea pământul. Alta îngrijea bătrânii altor țări. Unii își creșteau copiii prin convorbiri video, alții își numărau pensia în fața farmaciei. Unii purtau costume și vorbeau despre viitor, alții căutau prin gunoaie resturile prezentului.

— Poporule, tu ești cel mai puternic?

Poporul își coborî privirea.

— Aș putea fi. Dar Dezbinarea este mai puternică decât mine. M-a învățat să-mi urăsc fratele fiindcă votează altfel, să-mi disprețuiesc vecinul fiindcă se roagă altfel și să caut trădători chiar și printre cei care suferă lângă mine. Mi-a împărțit aceeași sărăcie în tabere care se înjură de pe câte un mal al aceleiași nenorociri.

Dezbinarea petrecea într-un han luminat de ecrane. Lăutarii cântau fiecare alt cântec, iar mesenii se băteau pentru note pe care nu le auzeau bine.

Tronul ei era făcut din lozinci, vorbe tăiate și bucăți de adevăr.

— Dezbinare, tu ești cea mai puternică?

Ea își umplu paharul, dar mâna îi tremura.

— Așa am crezut. Am despărțit prieteni, familii și generații. Am făcut din orice neînțelegere un război și din orice prost un profet, dacă a știut să strige destul de tare. Dar există cineva de care mă tem.

— De cine?

— De omul care refuză să urască. De omul care nu-și vinde vecinul pentru un blid și nici conștiința pentru o funcție. De omul care, atunci când i se poruncește să aleagă o tabără, alege adevărul.

Atunci România se duse la Deznădejde.

O găsi pe un tron de cenușă, cu tâmplele sprijinite în palme. În jurul ei dormeau toate proiectele începute și neterminate, toate jurămintele încălcate și toate trenurile care plecaseră fără să se mai întoarcă.

— Tu ești cea mai puternică?

Deznădejdea răspunse:

— Am crezut că sunt. Am văzut oameni care nu mai așteptau nimic, tineri care nu mai găseau niciun motiv să rămână și bătrâni care nu mai aveau cui povesti ce fusese odinioară țara lor. Dar, în fiecare noapte, cineva aprinde o lumânare. Cineva împarte ultima pâine. Cineva ridică un străin căzut în drum. Din pricina lor nu-mi pot desăvârși împărăția.

— Cine le dă puterea aceasta?

Deznădejdea arătă spre o biserică mică, rămasă aprinsă la marginea unui sat aproape pustiu.

România intră.

Iisus stătea singur, lângă o icoană înnegrită de fumul atâtor rugăciuni. Nu purta coroană, nu avea paznici și nu venise să ceară voturi.

România îngenunche și Îl întrebă:

— Doamne, mai poate fi salvată o țară care se destramă? Mai poate fi adunat ceea ce noi am risipit?

Iisus privi către satele fără copii, către orașele în care oamenii se grăbeau fără să mai știe încotro, către pădurile culcate la pământ și către mamele care puneau de Crăciun farfurii pentru cei plecați.

Apoi spuse:

— Eu nu v-am părăsit. Voi v-ați părăsit unii pe alții.

România își acoperi fața.

— O țară nu moare când îi este furat aurul, spuse El. Nici când îi sunt tăiate pădurile și nici când îi pleacă fiii. Acestea sunt răni grele, dar se pot vindeca. O țară moare atunci când oamenii ei nu mai simt durerea celuilalt. Când fiecare își salvează numai propria casă, chiar dacă satul întreg arde.

— Și cine este cel mai puternic în această lume?

Iisus se aplecă, luă un pumn de țărână și îl lăsă să curgă încet printre degete.

— Nu cel care stăpânește. Nu cel care strigă. Nu cel care cumpără. Cel mai puternic este omul care, având toate motivele să devină fiară, rămâne om.

Afară, undeva departe, cântă un cocoș. Nu vestea dimineața. Dimineața trecuse de mult.

Nu vestea zorile. Întreba doar dacă mai are pentru cine să le vestească.

Claudiu  Oteleanu

R.I.P. George Custura!

 

FJT Brașov – leadership, educație și cultură în serviciul comunității

 

O organizație locală cu vocație europeană

Federația Județeană a Organizațiilor Nonguvernamentale de Tineret Brașov – FJT Brașov este o structură a societății civile care, din anul 2003, construiește punți între tineri, educație, cultură, presă, inițiativă civică și cooperare internațională.

Prin proiectele dezvoltate și prin parteneriatele sale, FJT Brașov urmărește să transforme implicarea civică într-un instrument real de dezvoltare comunitară. Federația promovează voluntariatul, dialogul dintre generații, educația nonformală, accesul la cultură și participarea activă a tinerilor la viața publică.

FJT Brașov nu se definește exclusiv prin evenimente, ci prin capacitatea de a reuni oameni, organizații și instituții în jurul unor obiective comune. Activitatea sa se desfășoară la intersecția dintre dimensiunea locală și perspectiva europeană, dintre păstrarea identității culturale și deschiderea către cooperare internațională.

Leadership recunoscut internațional

Anul 2026 a adus o confirmare importantă a dimensiunii internaționale a activității desfășurate în jurul FJT Brașov: dr. ing. Claudiu Oteleanu, președintele Federației, a fost nominalizat la Tällberg-SNF-Eliasson Global Leadership Prize 2026.

Premiul, acordat cu sprijinul Stavros Niarchos Foundation, recunoaște lideri din întreaga lume care demonstrează curaj, creativitate, integritate, capacitate de inovare și o perspectivă globală asupra marilor provocări contemporane. Candidații nu se pot autopropune, nominalizarea fiind realizată de o terță persoană în cadrul unui proces internațional deschis.

Nominalizarea președintelui FJT Brașov reprezintă, dincolo de recunoașterea unei cariere personale, o validare simbolică a unei forme de leadership dezvoltate în interiorul comunității: un leadership construit prin consecvență, inițiativă civică, educație, cultură și proiecte dedicate oamenilor.

Procesul internațional de selecție se desfășoară pe parcursul anului 2026, laureații urmând să fie anunțați în luna noiembrie. Premiul recompensează liderii care nu se limitează la administrarea prezentului, ci contribuie activ la modelarea viitorului.

Economie socială și incluziune prin cooperare europeană

FJT Brașov s-a implicat, în calitate de partener instituțional și comunitar al Asociației EXINO, în promovarea și susținerea unui proiect european de amploare dedicat dezvoltării economiei sociale în regiunile Centru și Sud-Muntenia.

Proiectul „Sprijin pentru dezvoltarea de întreprinderi sociale sustenabile în regiunile Centru și Sud-Muntenia”, cod MySMIS 312218, a fost cofinanțat de Uniunea Europeană prin Fondul Social European Plus, în cadrul Programului Educație și Ocupare 2021–2027.

Inițiativa a urmărit consolidarea coeziunii economice și sociale, integrarea persoanelor vulnerabile și dezvoltarea unui ecosistem sustenabil de antreprenoriat social. Obiectivele publice ale proiectului au inclus:

• formarea și certificarea competențelor antreprenoriale pentru 135 de persoane;
• finanțarea a 21 de întreprinderi sociale;
• acordarea unui sprijin de până la 100.000 de euro pentru fiecare plan de afaceri selectat;
• crearea a 147 de noi locuri de muncă;
• dezvoltarea unor oportunități economice pentru persoane aflate în căutarea unui loc de muncă și pentru membri ai grupurilor vulnerabile.

Prin implicarea sa în acest parteneriat, FJT Brașov și-a consolidat contribuția la promovarea economiei sociale, a incluziunii și a dezvoltării comunitare, conectând experiența locală la obiectivele Uniunii Europene privind ocuparea, solidaritatea și reducerea disparităților.

Educație fără frontiere – Centrul Teritorial ULIM Brașov

Una dintre cele mai importante direcții strategice ale Federației este cooperarea educațională cu Universitatea Liberă Internațională din Moldova – ULIM.

De aproape șase ani, FJT Brașov gestionează și promovează Centrul Teritorial ULIM Brașov, creat ca o punte academică între Brașov și Chișinău. Centrul facilitează accesul tinerilor și adulților la programe universitare și creează oportunități de formare într-un mediu academic conectat la spațiul european.

Anul 2026 a reprezentat un moment de referință: prima generație de studenți ai Centrului Teritorial ULIM Brașov a ajuns la examenul de licență. Acest rezultat confirmă viabilitatea unui proiect educațional construit prin răbdare, seriozitate și colaborare instituțională.

Parteneriatul cu ULIM depășește dimensiunea administrativă. El reprezintă un proiect de apropiere între cele două maluri ale Prutului și o platformă pentru dezvoltarea unor noi generații de specialiști în domenii precum dreptul, administrația publică, psihologia, asistența socială, jurnalismul, economia și relațiile internaționale.

Cultură, identitate și spiritualitate

FJT Brașov consideră cultura o infrastructură esențială a unei comunități democratice. Din această perspectivă, Federația susține inițiative care aduc împreună creația contemporană, patrimoniul, memoria și dimensiunea spirituală a societății.

Federația se numără printre promotorii proiectului „Paraclisul Maicii Domnului”, o inițiativă care valorifică patrimoniul spiritual și cultural românesc și creează un spațiu de întâlnire între credință, artă, educație și comunitate.

Implicarea în acest proiect exprimă o viziune mai largă: dezvoltarea tinerilor nu poate fi separată de reperele culturale, morale și identitare care oferă sens apartenenței la comunitate.

Presă, media și proiecte editoriale

FJT Brașov dezvoltă și susține numeroase proiecte media și editoriale, menite să ofere vizibilitate inițiativelor civice, culturale și educaționale și să creeze spații de exprimare pentru jurnaliști, scriitori, artiști și tineri creatori.

Prin studiourile și platformele sale media, Federația realizează interviuri, emisiuni, podcasturi, producții audiovizuale și campanii de promovare. Aceste activități contribuie la documentarea vieții comunității și la păstrarea unei memorii culturale și jurnalistice a Brașovului.

FJT Brașov este, totodată, promotor al Editurii Societății Ziariștilor și Oamenilor de Cultură „Cincinat Pavelescu”, o structură editorială cu tradiție, prezentă în Bibliografia Națională a României prin lucrări publicate de-a lungul anilor.

În anul 2026, Editura a intrat într-o nouă etapă de dezvoltare prin proiectul editorial „100 de cărți”, care își propune să sprijine autori, să readucă în atenție valori culturale și să ofere publicului noi volume de poezie, proză, eseistică, istorie și cercetare.

Această direcție completează misiunea Societății Ziariștilor și Oamenilor de Cultură „Cincinat Pavelescu”, care urmărește apărarea libertății de exprimare, susținerea presei independente, promovarea literaturii române și consolidarea dialogului cultural dintre România și Republica Moldova.

Continuitate și capacitate de inovare

De-a lungul activității sale, FJT Brașov a dezvoltat inițiative precum Joy Art Festival, proiecte de voluntariat european, programe de tutoriat, proiecte media și schimburi internaționale. Aceste experiențe au format o infrastructură umană și instituțională capabilă să răspundă unor domenii diverse: tineret, educație, cultură, economie socială, presă și cooperare internațională.

Forța Federației constă tocmai în această capacitate de a conecta domenii care sunt adesea tratate separat. Educația devine instrument de incluziune, cultura devine formă de participare civică, presa devine spațiu al memoriei comunitare, iar parteneriatele europene devin resurse pentru dezvoltarea locală.

Direcția europeană

FJT Brașov își propune să consolideze, în anii următori:

• participarea tinerilor la viața civică și comunitară;
• cooperarea cu instituții și organizații din România, Republica Moldova și Uniunea Europeană;
• accesul la educație și formare profesională;
• dezvoltarea economiei sociale și a inițiativelor dedicate grupurilor vulnerabile;
• producția media și jurnalismul independent;
• publicarea și promovarea autorilor români;
• protejarea și valorificarea patrimoniului cultural și spiritual;
• dezvoltarea unor noi platforme de dialog între generații.

FJT Brașov demonstrează că o organizație construită la nivel local poate avea relevanță europeană atunci când își asumă cu seriozitate responsabilitatea față de comunitate.

Prin leadership, educație, cultură și cooperare, Federația transformă ideile în proiecte și proiectele în oportunități pentru oameni.

FJT Brașov – rădăcini în comunitate, parteneriate fără frontiere, viziune pentru viitor.

 Claudiu Oteleanu

www.fjt.ro

fjtbrasov@gmail.com