DEVORATORUL DE VISE - proza scurta-

 DEVORATORUL DE VISE

- proza scurta-

de Claudiu Oteleanu

Noaptea nu era liniștită. Doar părea. Era o liniște grea, apăsată, ca aerul dintr-o sală de judecată înainte de pronunțarea sentinței. O liniște care nu te odihnește, ci te obligă să te asculți.

Nu știu când a început totul. Poate în copilărie, când am învățat să-mi fie frică de întuneric. Poate mai târziu, când am învățat să-mi fie frică de oameni.
Sau poate în clipa în care am înțeles că cele mai urâte vise nu vin noaptea — vin ziua, când ești treaz și nu mai ai unde să te ascunzi.

Se spune că există o ființă care mănâncă visele. Nu speranțele. Nu bucuriile. Ci coșmarurile. Un fel de paznic al sufletului. O poveste inventată de oameni pentru a-și justifica slăbiciunile. Sau, poate, un adevăr prea simplu pentru a fi acceptat.

În noaptea aceea m-am trezit fără motiv.
Nu din cauza unui zgomot. Nu din cauza unui vis. Din cauza unei prezențe.

Am deschis ochii și am privit camera. Pereții erau albi. Lumina era slabă. Aerul era nemișcat. Totul era la locul lui. Prea la locul lui.

Am vrut să mă ridic, dar corpul nu m-a ascultat. Stăteam întins, rigid, ca un obiect abandonat și atunci le-am văzut! Femeile!

Șase sau șapte.

Îmbrăcate în negru, nemișcate, tăcute, fără vârstă. Nu păreau nici vii, nici moarte. Doar prezente.

Stăteau în jurul patului, ca niște martori la un proces care nu mai avea nevoie de judecător.

În clipa aceea am înțeles ceva teribil:

Nu eram bolnav. Nu eram adormit. Nu eram speriat. Eram judecat.

Aerul devenea din ce în ce mai greu. Nu ca o apăsare fizică, ci ca o vină. O vină fără nume. O vină fără apărare.

Femeile au început să plece.

Una câte una. Fără zgomot. Fără grabă. Fără urmă. Au dispărut din cameră ca niște umbre obosite de rolul lor.

Atunci am rămas singur. Singur cu mine și cu el!

Nu l-am auzit intrând. Nu s-a deschis nicio ușă. Nu s-a mișcat nicio perdea. Era deja acolo. Stătea lângă pat.

Nu era monstru. Nu avea colți. Nu avea gheare.

Era simplu. Prea simplu.  Tocmai de aceea, era... înspăimântător.

M-a privit cu o răbdare rece, aproape profesională — ca un funcționar al destinului care nu ridică vocea și nu face promisiuni.

— Ai ceva de mâncare pentru mine? …a întrebat.

Vocea lui era calmă. Normală. Omenească. Prea omenească.

Am vrut să răspund, dar gura nu s-a deschis și atunci am înțeles.

Nu voia hrană. Nu voia sânge. Nu voia viața mea.

Voia visele mele. Toate!

Cele abandonate. Cele trădate. Cele uitate.

Am simțit frica urcând în mine încet, ca o febră. Nu frica de moarte. Frica de adevăr.

— Înghite visul! Am strigat în gând. Ia-l și pleacă!

Creatura a zâmbit. Nu cu răutate. Nu cu milă. Cu certitudine.

— Eu nu mănânc visele frumoase, a spus…

În clipa aceea am înțeles. Visul nu era coșmarul. Visul eram eu și monstrul nu venise să mă distrugă.

Venise să mă oblige să trăiesc.

Am văzut atunci securea. Nu era o armă. Nu era un simbol al violenței. Era un simbol al ordinii, sau a Haosului.

Am întins mâna și am apucat-o.

Nu cu furie. Nu cu disperare. Cu hotărâre.

Pentru prima dată în viață, nu voiam să scap. Voisem prea mult timp să scap. Acum voiam să rămân și să mă înfrunt.

Am ridicat securea. Și am lovit. Nu pe el. Pe mine. Pe frica mea. Pe minciunile mele. Pe toate renunțările mele.

Și, după lovitură, a venit liniștea. O liniște adevărată. Nu liniștea somnului. Nu liniștea morții. Liniștea libertății.

Creatura s-a apropiat de fereastră și a privit în noapte.

Lumina lunii îi contura silueta, făcând-o să pară mai ușoară, mai îndepărtată.

— Acum înțelegi, a spus.

Am încuviințat. Da. Înțelegeam. Nu venise să mă pedepsească. Venise să mă trezească. Creatura a urcat pe pervaz.

— Unde pleci? Am întrebat.

Nu din frică. Din recunoștință.

S-a întors o clipă. Și a zâmbit.

— Eu plec acolo unde oamenii încă mai au curajul să viseze.

Apoi a dispărut. Nu ca o fantomă. Ca o lecție.

Am rămas singur.

Dar nu mai eram același om.

Pentru că, în noaptea aceea, … mi-am pierdut visele!

 

Adunarea Generală a astriștilor brașoveni. Reconstituirea Despărțământului Central ASTRA Brașov.

 

                                                       INVITAȚIE 

                 

Adunarea Generală a astriștilor brașoveni

Reconstituirea Despărțământului Central ASTRA Brașov

Cu aleasă considerație și în spiritul tradiției culturale românești,
avem onoarea de a vă invita să participați la 

Adunarea Generală a astriștilor brașoveni, 

care va avea loc în ziua de 

2 aprilie 2026, ora 14:00,

în 

Sala Festivă a Colegiului Național „Andrei Șaguna” din Brașov.

Această adunare solemnă își propune să marcheze un moment de însemnătate pentru viața culturală și spirituală a Brașovului, având drept obiective principale:

• reconstituirea Despărțământului Central ASTRA Brașov;
• aprobarea unui nou Statut, adaptat exigențelor vremurilor de astăzi;
• alegerea unei noi conduceri a Despărțământului;
• stabilirea direcțiilor de activitate și de perspectivă ale ASTREI brașovene.

La Centenarul marii schimbări astriste brașovene din anul 1926, moment care a deschis o epocă de afirmare culturală și de prestigiu pentru Despărțământul brașovean (1926–1946), dorim să reașezăm, pe temelii trainice, lucrarea culturală a ASTREI, urmând modelul înaintașilor și chemarea vremurilor de astăzi.

Vremurile sunt schimbate, și totuși aceleași în încercările lor, iar ASTRA are și trebuie să aibă puterea de a renaște, de a se adapta și de a sluji, cu demnitate și credință, menirea sa istorică — aceea de a păstra și de a întări conștiința culturală românească.

Vă așteptăm cu respect și nădejde, sub semnul continuității și al responsabilității față de viitor.

Protopopul Brașovului                           Președintele Grupului de inițiativă

Pr. dr. Dănuț BENGA                                             Prof. univ. dr. Ioan VLAD

Despre zbor se poate povesti mult. Clipele care conteaza, le poti imortaliza...In rest, cele bune!

 

Racheta care n-a lovit și războiul care nu începe sau despre cum se negociază pacea cu o rachetă în aer.

 

Racheta care n-a lovit și războiul care nu începe

sau despre cum se negociază pacea cu o rachetă în aer

de Claudiu Oteleanu

    În geopolitică, uneori, cea mai importantă explozie este cea care nu se produce.
Racheta cu raza de patru mii de kilometri, care a traversat cerul ca o propoziție amenințătoare și a fost oprită înainte de punctul final, nu a fost doar un obiect balistic, ci o frază rostită pe un ton ridicat într-o conversație care durează de zeci de ani.

Nu contează atât de mult cine a apăsat butonul.
Contează cine a înțeles mesajul.

    Iranul a demonstrat că poate ajunge departe.
    America a demonstrat că poate opri drumul.
    Europa a demonstrat, din nou, că privește scena cu mâinile în buzunar și cu factura în buzunarul celălalt.

    Dar adevărata întrebare nu este cine a tras racheta.
Adevărata întrebare este dacă ea a fost trasă pentru a lovi sau pentru a negocia.

    Pentru că, în lumea modernă, rachetele nu mai sunt doar arme.
    Sunt argumente.

        Donald Trump nu este un general romantic, cu nostalgii de victorie și discursuri despre glorie militară.
    Este un negustor de rezultate, un contabil al voturilor și un om care știe că războaiele lungi nu se câștigă pe câmpul de luptă, ci se pierd la pompă, când benzina devine prea scumpă și alegătorul începe să caute vinovați.

    Ultimatumul lui de patruzeci și opt de ore s-a topit în aer ca o amenințare spusă prea tare și retrasă prea repede.
    Nu pentru că ar fi dispărut curajul, ci pentru că a apărut calculul.

    Trump nu are nevoie de un război.
    Trump are nevoie de o pace pe care să o poată vinde.

    Dacă reușește să smulgă Iranului o concesie — fie ea simbolică, fie ea temporară — nu va prezenta rezultatul ca pe un compromis, ci ca pe o victorie.
    Va spune că a ținut lumea la marginea prăpastiei și că el, personal, a tras-o înapoi.

    Iar alegătorul american, obosit de conflicte și de facturi, nu va întreba cât de stabilă este pacea.
    Va întreba cât costă litrul de benzină.

 

    În tot acest teatru de umbre și lumini, singurul actor care nu poate juca rolul negocierii este Israelul.
    Nu pentru că ar fi încăpățânat, ci pentru că nu își permite luxul ambiguității.

    Pentru Israel, Iranul nu este o problemă diplomatică.
    Este o problemă existențială.

    Un stat mic, înconjurat de ostilitate istorică, nu își poate permite să creadă în promisiuni.
    El trăiește din certitudini, iar certitudinile, în Orientul Mijlociu, se obțin rar prin tratate și des prin forță.

    De aceea, dacă Washingtonul începe să caute ieșirea elegantă din conflict, Ierusalimul va continua să caute siguranța absolută.
    Și aici apare fisura, nu între aliați, ci între strategii.

    America gândește în cicluri electorale.
    Israelul gândește în generații.

    Se vorbește, cu o ușurință aproape iresponsabilă, despre posibilitatea unei lovituri nucleare asupra Tel Avivului, ca și cum istoria ar fi un film care poate fi reluat la nesfârșit.

    Dar realitatea este mai crudă și mai simplă.

    O armă nucleară nu este o soluție militară.
    Este o sentință civilizațională.

    Cine ar lansa-o nu ar câștiga un război.
    Ar pierde o lume.

    Iranul știe asta.
    Israelul știe asta.
    America știe asta.

    De aceea, războiul adevărat nu va fi nuclear.
    Va fi lung, nervos și obositor — un război al sancțiunilor, al sabotajelor, al nervilor întinși la maximum și al economiilor stoarse încet.

    Europa, între timp, joacă rolul spectatorului obligat să plătească biletul.
    Nu vrea război, dar nici nu are puterea de a-l opri.
    Nu vrea escaladare, dar nici nu poate refuza solidaritatea.

    Este ca un chiriaș într-o casă în care proprietarul se ceartă cu vecinii.
    Nu a început conflictul, dar va suporta consecințele.

    Iar România, cu modestia ei strategică și cu geografia ei încăpățânată, trăiește paradoxul unei țări care nu a declarat război nimănui, dar care simte războiul în fiecare factură și în fiecare decizie politică.

    Suntem aliați.
    Suntem dependenți.
    Suntem implicați.

Nu tragem rachete, dar suntem în raza lor.

Nu luăm decizii globale, dar suportăm efectele lor.

Nu suntem pe front, dar suntem în sistem.

Și  în geopolitică, sistemul este adesea mai puternic decât frontul.

    Racheta care nu a lovit baza americano-britanică nu a fost începutul unui război mondial.
    A fost începutul unei negocieri dure, purtate cu armele la vedere și cu frica în buzunar.

Trump caută o pace care să-i aducă voturi.
Iranul caută o ieșire care să-i salveze regimul.
Israelul caută o siguranță care să-i garanteze existența.
Europa caută o liniște pe care nu o poate controla.

Iar lumea, între timp, respiră adânc și așteaptă.

Nu explozia.

Ci acordul.

 ...cat despre a-l considera pamflet, las la latitudinea voastra!

Povestea Ioanei și a lui Alexandru - proza scurta ( ...de 8 Martie!)

 

MOTO: Există iubiri care durează o viață…
și iubiri care durează două.

 

Povestea Ioanei și a lui Alexandru

Demult, într-un oraș liniștit din România, trăia un tânăr pe nume Alexandru. Era student la medicină și toți îl vedeau ca pe un om cu un viitor strălucit.

Dar Alexandru avea și o mare iubire: Ioana.

Se cunoșteau din copilărie. Crescuseră pe aceeași stradă, merseseră la aceeași școală și  fără să-și dea seama, prietenia lor se transformase într-o dragoste profundă.

Familiile lor hotărâseră deja: după ce Alexandru avea să termine facultatea, cei doi urmau să se căsătorească.

Numai că viața nu merge întotdeauna după planurile oamenilor.

Ioana, care fusese mereu fragilă, s-a îmbolnăvit grav. Boala a avansat repede, iar într-o seară, simțind că sfârșitul se apropie, l-a chemat pe Alexandru lângă ea.

— Alexandru… noi trebuia să fim soț și soție.

— Vom fi, Ioana… nu spune asta, i-a răspuns el, cu glasul tremurat.

Ea a zâmbit ușor.

— Poate nu în viața asta. Dar dacă se va întâmpla să mă întorc vreodată pe pământ… dacă mă voi naște din nou… promite-mi că mă vei recunoaște.

Alexandru i-a strâns mâna.

— Te voi aștepta.

Ioana a închis ochii, iar acelea au fost ultimele ei cuvinte.

În ziua înmormântării, Alexandru a rămas mult timp lângă mormântul ei. În cele din urmă a rostit, aproape ca un jurământ:

— Dacă te vei întoarce vreodată… eu te voi lua de soție!

Anii au trecut.

Viața lui Alexandru a fost plină de încercări. A pierdut oameni dragi, s-a mutat din oraș în oraș, iar într-un final a ajuns medic într-un sat de munte.

Într-o zi, la dispensarul din sat a venit să lucreze o tânără.

Când Alexandru a văzut-o, inima i-a bătut puternic.

Fata semăna izbitor cu Ioana.

Aceeași privire.
Același zâmbet.

— Cum te cheamă? a întrebat el.

— Ioana, a răspuns fata.

Alexandru a simțit că lumea se oprește.

— De unde ești?

Fata l-a privit liniștit.

— Nu știu dacă vei crede… dar tu ești Alexandru.

El a rămas fără cuvinte.

— De unde mă cunoști?

Fata a spus încet:

— Pentru că mi-ai promis cândva … că dacă mă voi întoarce pe pământ, mă vei lua de soție.

Alexandru a simțit cum i se taie respirația.

— Ioana… tu ai murit…

— Da… a spus ea. Dar m-am întors.

Abia terminase aceste cuvinte când fata s-a clătinat și a leșinat.

Alexandru a prins-o în brațe înainte să cadă.

A dus-o înăuntru, a îngrijit-o, iar după câteva minute ea și-a revenit.

L-a privit mirată.

— Ce s-a întâmplat? De ce mă ții în brațe?

Alexandru a tăcut o clipă.

— Ai leșinat.

— Nu-mi amintesc nimic…

Și într-adevăr, fata nu își mai amintea nimic din ce spusese.

Nici despre jurământ.
Nici despre viața trecută.

Doar Alexandru își amintea.

Iar după o vreme, cei doi s-au căsătorit.

Ioana a trăit fericită lângă el, fără să știe niciodată de promisiunea pe care o rostise într-o altă viață.

Dar Alexandru știa.

Și de fiecare dată când o privea, își amintea jurământul făcut demult lângă mormânt: că dacă ea se va întoarce vreodată pe pământ…el o va lua de soție.

Uneori, iubirea nu dispare.
Ea doar așteaptă.

Și uneori se întoarce!

P.S. Poate că fiecare bărbat are undeva o Ioană… și fiecare femeie merită un Alexandru care să-și țină promisiunea.

 

La mulți ani tuturor femeilor!

Revista de cultură Contrast (nr. 1/2026) publică o cronică amplă dedicată volumului Apocalipsa după Donald Trump, semnat de Claudiu Oțeleanu și Ancu Dincă

Revista de cultură Contrast (nr. 1/2026) publică o cronică amplă dedicată volumului Apocalipsa după Donald Trump, semnat de Claudiu Oțeleanu și Ancu Dincă.

O analiză atentă, critică și argumentată asupra unei lucrări care abordează teme sensibile ale geopoliticii contemporane – globalizare, identitate, media, fenomenul Trump și dinamica puterii în Occident.

Într-o epocă a etichetelor rapide, rămâne esențial ca ideile să fie discutate, nu anulate.
Dezbaterea este semnul unei societăți vii.

 

Mulțumesc, 

Iulian Catalui,  revistei Contrast pentru lectura atentă și pentru deschiderea către dialog

Ziua Radioului! Despre focul care nu se stinge.

 

Ziua Radioului!

Despre focul care nu se stinge.

În anul 2000, la Radio UNU Brașov, nu făceam radio de manual.
Făceam radio cu adrenalină.

„Emisiune Imposibilă II” nu era un titlu ales la întâmplare.
Era o declarație.
Live. Fără frână. Fără teamă de reacție.

Mihaela Popa,  nu era doar co-realizator.
Era energie pură.
Avea replică, avea instinct, avea acea vibrație care face diferența între „voce” și „prezență”.

În studio nu existau zone călduțe.
Exista intensitate.

Mihaela,

dacă undeva, pe o frecvență care nu se măsoară în herți, mai există o cabină de emisie, știu că încă vorbești tare.
Știu că încă ai reacție.
Știu că nu ai fi acceptat niciodată un radio cumințit!

Pe 19 aprilie 2004, ai plecat brusc.
Prea devreme pentru cât combustibil aveai.

Dar știi ceva?
Radio-ul adevărat nu moare.
El rămâne în cei care au înțeles că microfonul nu e obiect.

E responsabilitate.

În martie 2024, împreună cu Călin Nițu, am realizat un material despre tine și despre „Emisiune Imposibilă II”, în studiourile FJT Entertainment.

Nu ca exercițiu de nostalgie.
Ci ca act de memorie activă.

Pentru că radioul nu e doar ce a fost.
E ce duci mai departe.

Astăzi, de Ziua Radioului, sunt încă aici.
La microfon.
Cu altă experiență. Cu alte bătălii.

Dar cu aceeași credință: radioul nu trebuie să adoarmă!

Și, într-un fel, de fiecare dată când intru live, știu că o parte din energia aceea de atunci – din Radio UNU 2000 – încă arde.

La mulți ani, Radio!
La mulți ani celor care au făcut din el o stare de spirit!

 Claudiu Oteleanu