Gramsci nu a murit. Și-a schimbat tabăra.

 

Gramsci nu a murit. Și-a schimbat tabăra.

De la USAID și Elon Musk la războiul pentru mințile României

O postare publicată de Brivael Le Pogam pe platforma X avansează o ipoteză spectaculoasă: Elon Musk ar fi câștigat un război început în urmă cu aproape un secol, într-o celulă fascistă în care Antonio Gramsci își scria reflecțiile despre putere, cultură și hegemonie.

Este o demonstrație seducătoare. Are un autor profetic, un mecanism secret, o rețea planetară și, la sfârșit, un salvator suficient de bogat încât să închidă robinetul. Numai că realitatea este mai complicată. Și, tocmai de aceea, mai interesantă.

Gramsci nu s-a prăbușit. Dimpotrivă, trăim într-o lume care îi confirmă teoria aproape în fiecare zi.

Doar că războiul pentru hegemonie nu mai este purtat de o singură tabără.

Puterea nu începe la urne

Meritul fundamental al lui Antonio Gramsci a fost acela de a înțelege că un regim politic nu se sprijină numai pe poliție, armată, administrație și legi. Puterea durabilă se instalează mai întâi în mintea oamenilor.

Ea stabilește ce este considerat firesc, respectabil, modern sau rușinos. Decide ce opinii pot fi rostite într-un salon fără ca vorbitorul să fie exclus din conversație. Hotărăște cine primește catedra, bursa, premiul, cronica favorabilă și invitația la televiziune.

Abia după aceea vin alegerile.

De aici s-a născut ideea „războiului de poziție”: cucerirea lentă a spațiului cultural și instituțional înaintea cuceririi puterii politice. Expresia „lungul marș prin instituții” îi aparține însă lui Rudi Dutschke și este ulterioară scrierilor lui Gramsci. Cele două concepte sunt înrudite, dar nu sunt unul și același lucru.

Totuși, mecanismul descris de Gramsci este real. Cine controlează sensul cuvintelor controlează, în mare măsură, și limitele dezbaterii.

Cine stabilește cine este „progresist”, „reacționar”, „european”, „anti-european”, „expert”, „populist”, „extremist” sau „nefrecventabil” nu descrie pur și simplu realitatea. O organizează.

A închis Musk robinetul istoriei?

Administrația americană și structurile asociate DOGE au provocat, începând din 2025, o restructurare brutală a USAID. Dar afirmația că toate programele au dispărut, iar agenția a fost pur și simplu ștearsă, este prea categorică.

Departamentul de Stat a preluat o parte importantă dintre funcțiile USAID. Un raport oficial arată că 17 birouri ale Departamentului de Stat ajunseseră să gestioneze 1.504 programe transferate, cu o valoare deja angajată de peste 51 de miliarde de dolari. Așadar, o parte dintre programe a fost închisă, alta a fost transferată, iar sistemul a fost reorganizat, nu evaporat.

Este însă incontestabil că ecosistemul internațional al finanțărilor a primit o lovitură puternică. Organizații, publicații, proiecte civice și rețele care își construiseră existența în jurul acestor fonduri au fost obligate să se restrângă, să-și caute alți finanțatori sau să dispară.

De aici până la concluzia că oprirea banilor USAID a provocat singură virajul electoral al Americii Latine este însă o distanță considerabilă.

Dreapta a obținut victorii importante în Bolivia, Chile, Ecuador, Honduras și Argentina. Dar alegătorii nu au votat numai împotriva ONG-urilor. Au votat sub presiunea criminalității, inflației, migrației, corupției, stagnării economice și uzurii guvernelor aflate la putere. În Honduras, de pildă, victoria conservatorilor a venit la capătul unui scrutin extrem de strâns și contestat. În Chile, temele dominante au fost securitatea și migrația. În Ecuador, violența cartelurilor și criza de securitate au cântărit enorm.

În Brazilia, rezultatul primului tur este într-adevăr spectaculos: Flávio Bolsonaro a obținut 47,03%, iar Lula da Silva 45,16%. Dar alegerile nu s-au încheiat. Turul decisiv urmează pe 25 octombrie 2026.

Putem vorbi despre un val conservator. Putem observa că slăbirea unor rețele de finanțare a redus capacitatea anumitor organizații de a influența dezbaterea. Nu putem demonstra însă că un singur robinet financiar explica opțiunile politice ale unui continent întreg.

Corelația nu este automat cauzalitate.

România, nu hegemonia stângii, ci hegemonia dependenței

Aplicată României, teoria postării de pe X trebuie serios corectată.

România nu a cunoscut o dominație culturală clasică a stângii occidentale. Avem prea puține doctrine și prea multe grupuri de interese. Partidele care se declară de stânga aplică uneori politici de dreapta, iar cele care se declară de dreapta distribuie privilegii și funcții în cel mai balcanic stil posibil.

La noi, hegemonia nu este strict ideologică. Este financiară, administrativă și clientelară.

Nu contează doar dacă o publicație este progresistă sau conservatoare. Contează cine îi plătește contractele, publicitatea, proiectele și evenimentele. Nu contează doar ce crede un intelectual. Contează cine îi acordă postul, finanțarea, invitația și vizibilitatea.

Iar aici datele sunt greu de ignorat.

În primele patru luni ale anului 2025, partidele politice din România au cheltuit aproximativ 113 milioane de lei din subvenții, dintre care aproape 72 de milioane — circa 63% — pentru „presă și propagandă”. Beneficiarii concreți ai multor contracte au rămas ascunși publicului.

Pe întreg parcursul anului 2025, partidele au direcționat către mass-media și propagandă aproximativ 22,7 milioane de euro din bani publici, într-un sistem marcat de clauze de confidențialitate și de cumpărarea bunăvoinței editoriale.

Aceasta este una dintre marile noastre rețele de influență. Nu funcționează neapărat prin cenzură directă. Funcționează prin contract, acces, tăcere și selecția subiectelor.

Un ziar nu trebuie să primească ordin să mintă. Este suficient să știe despre cine nu este prudent să scrie.

În comparație cu acest mecanism intern, influența directă a USAID asupra presei românești pare să fi fost mai limitată decât lasă să se înțeleagă retorica virală. USAID și-a încheiat oficial activitatea în România în 2007, deși ulterior au mai existat finanțări indirecte, prin consorții și organizații internaționale. Unele redacții independente au beneficiat de granturi relativ mici, folosite inclusiv pentru infrastructură tehnică și dezvoltare instituțională.

Asta nu înseamnă că finanțările externe trebuie scutite de control. Dimpotrivă. Orice ban care urmărește să influențeze spațiul public trebuie să fie transparent: bani americani, europeni, guvernamentali, de partid sau proveniți de la mari companii.

Dar ar fi o eroare să denunțăm un grant de câteva zeci de mii de euro acordat unei redacții și să ignorăm milioanele pompate de partidele românești în presă din bugetul public.

Bruxelles-ul și opacitatea finanțărilor

Există și o problemă europeană reală.

Curtea de Conturi Europeană a constatat că imaginea finanțărilor acordate ONG-urilor de către Uniunea Europeană nu este suficient de clară și de fiabilă. Clasificarea organizațiilor a fost uneori inconsistentă, informațiile incomplete, iar unele activități de lobby și advocacy nu au fost prezentate transparent.

Această constatare nu dovedește existența unei conspirații continentale. Dovedește însă că avem o problemă democratică.

Instituțiile care cer transparență guvernelor, companiilor și cetățenilor trebuie să fie ele însele transparente. Nu poți finanța organizații care influențează legislația și opinia publică, iar apoi să ascunzi traseul banilor în spatele unor formule administrative.

Dar nici soluția opusă nu este sănătoasă. Desființarea sau demonizarea întregii societăți civile ar lăsa spațiul public la discreția partidelor, serviciilor, oligarhilor și platformelor tehnologice.

ONG-urile nu sunt prin definiție virtuoase. Dar nici prin definiție vinovate.

De la vechii gardieni la algoritmi

Elon Musk nu a distrus hegemonia. A schimbat arhitectura ei.

Platforma X a spart unele bariere impuse de presa tradițională și a permis circulația unor informații și opinii anterior marginalizate. Acesta este un câștig real pentru libertatea dezbaterii.

În același timp, algoritmul unei platforme private poate deveni el însuși un instrument de putere. El decide ce vedem, ce se amplifică, ce ne înfurie și ce dispare în tăcere. În locul redactorului-șef, al comitetului academic sau al funcționarului care aprobă grantul apare administratorul algoritmului.

Am scăpat de un portar și am găsit altul.

De aceea, nu asistăm la sfârșitul războiului cultural, ci la democratizarea și radicalizarea lui. Vechea hegemonie instituțională este contestată de o contra-hegemonie digitală. Stânga și dreapta folosesc astăzi aceeași lecție gramsciană: pentru a câștiga alegerile trebuie mai întâi să schimbi limbajul, valorile și percepția asupra realității.

Chiar și în România, ipoteza unei prese online dominate uniform de stânga nu se confirmă. O cercetare recentă arată că audiențele celor mai vizibile publicații online tind, în medie, spre dreapta.

Nu avem o singură hegemonie. Avem mai multe tabere care se luptă să o obțină.

Ce ar trebui să facem în România

România nu are nevoie să schimbe propaganda „progresistă” cu propaganda „suveranistă”, dependența de Bruxelles cu dependența de Washington, finanțatorul Soros cu finanțatorul Musk sau presa cumpărată de ONG-uri cu presa cumpărată de partide.

Are nevoie de reguli care să se aplice tuturor:

Publicarea integrală a beneficiarilor contractelor de presă și propagandă plătite de partide.

Marcarea vizibilă a conținutului finanțat politic, guvernamental sau prin granturi externe.

Transparență asupra finanțărilor ONG-urilor care participă la elaborarea politicilor publice.

Separarea clară dintre conținutul editorial și cel plătit.

Concursuri reale și criterii publice pentru finanțarea culturii.

Pluralism în universități, școli, instituții culturale și mass-media publică.

Protejarea presei independente atât față de presiunea statului, cât și față de presiunea finanțatorului privat.

Pentru că problema nu este existența finanțării. Cultura, educația și presa nu pot funcționa fără bani.

Problema apare atunci când banii devin invizibili, iar finanțatorul pretinde că nu influențează nimic.

Cine a câștigat războiul?

Elon Musk poate fi considerat unul dintre actorii care au distrus monopolul vechilor instituții asupra conversației publice. Dar ar fi prematur să-l declarăm câștigătorul unui război de o sută de ani.

Nici cultura nu a fost eliberată definitiv, nici adevărul nu a ieșit singur la suprafață.

Atunci când un robinet financiar este închis, nu rămâne în urmă un spațiu pur, populat numai de cetățeni liberi și adevăruri reprimate. Alte interese, alți bani și alte centre de putere se grăbesc să ocupe locul rămas liber.

Adevărata miză nu este cine controlează megafonul.

Miza este dacă societatea mai acceptă ca un singur grup să-l controleze.

Gramsci nu a fost învins. Lecția lui a fost învățată și de adversarii săi. Dreapta politică, platformele digitale, mișcările suveraniste și rețelele alternative duc acum propriul lor „război de poziție”.

În România, acest război este deja în plină desfășurare.

Iar înainte să-i alegem câștigătorul, ar fi bine să punem întrebarea pe care propaganda, indiferent de culoare, o detestă cel mai mult:

Cine plătește megafonul?

Claudiu Oteleanu

România sub amenințarea dronelor. Câtă protecție cumpărăm cu miliardele pentru apărare?

 

România sub amenințarea dronelor. Câtă protecție cumpărăm cu miliardele pentru apărare?

de Claudiu Oteleanu
 

Pentru un locuitor din nordul Dobrogei, securitatea națională are un sunet foarte concret, telefonul care îl trezește noaptea și îi cere să se adăpostească. În paralel, autoritățile anunță contracte de înzestrare, sisteme moderne și investiții de miliarde. Între aceste două realități se află întrebarea cetățeanului: cât din ceea ce cumpărăm îl poate proteja de drona care apare lângă graniță sau îi traversează localitatea?

Întrebarea merită un răspuns care să depășească atât propaganda achizițiilor, cât și verdictul comod că toate echipamentele sunt inutile.

Mai întâi, trebuie precizat ce se întâmplă. Atacurile asupra porturilor ucrainene din apropierea României, pătrunderile neautorizate în spațiul nostru aerian și găsirea unor fragmente pe teritoriul național sunt categorii diferite. Gravitatea lor este reală, dar nu putem declara automat fiecare incident un atac deliberat asupra unui obiectiv românesc.

Intenția și ținta trebuie stabilite pe baza probelor.

Chiar ultimul comunicat disponibil oferă un exemplu: în noaptea de 5 spre 6 octombrie 2026, MApN a detectat două ținte în spațiul aerian ucrainean, lângă frontieră. Au decolat două F-18 spaniole și s-a transmis RO-Alert, însă nu au fost detectate pătrunderi în spațiul aerian românesc. Alerta a fost o măsură de protecție, nu confirmarea unui atac asupra României. [1]

Pe de altă parte, bilanțul public al MApN, actualizat la 6 octombrie, consemnează pentru 2026: 86 de atacuri în apropierea frontierei, 30 de pătrunderi neautorizate și patru drone doborâte. Categoriile ministerului includ incidente aeriene și maritime și se pot suprapune. Aceste cifre nu permit calcularea unei rate de succes prin simpla împărțire a dronelor doborâte la numărul pătrunderilor. Ele arată însă dimensiunea unei probleme persistente. [2]

Avioanele sunt utile. Dar apărarea trebuie să ajungă și la țintele mici.

F-16 are deja un rol demonstrat: pe 25 iulie 2026, MApN a anunțat doborârea unei drone într-o zonă nepopulată, după interceptarea de către aeronave românești. Așadar, afirmația că aviația de vânătoare nu poate combate dronele este contrazisă de un incident documentat. [3]

Problema este sustenabilitatea. În evaluarea mea, folosirea repetată a unui avion de vânătoare împotriva unor drone relativ ieftine consumă resurse care trebuie cântărite împreună cu disponibilitatea aeronavelor pentru alte misiuni. Totuși, costul țintei nu este singurul criteriu: interceptarea unei drone care amenință oameni sau infrastructură critică poate justifica un mijloc scump.

Aceeași distincție trebuie făcută pentru Patriot. Producătorul îl descrie ca sistem capabil să combată rachete balistice tactice, rachete de croazieră, avioane și drone. Este util pentru amenințări grave și pentru protecția unor obiective importante. În opinia mea, consumarea muniției sale împotriva fiecărei ținte ieftine ar deveni o vulnerabilitate dacă stocurile sunt solicitate de atacuri repetate. Patriot trebuie completat cu alte mijloace, potrivite țintei și situației. [4]

F-35 aparține unei modernizări pe termen lung. România a semnat programul pentru primele 32 de aeronave; documentația MApN din 2025 indica primele livrări în 2030–2031. Prin urmare, achiziția nu poate fi prezentată ca răspuns disponibil astăzi pentru incidentele de la frontieră. Utilitatea strategică a avionului și urgența apărării antidronă trebuie evaluate pe calendare distincte. [5]

România a contractat și mijloace direct relevante pentru drone

Ar fi incorect să susținem că toate fondurile merg către platforme fără legătură cu această amenințare. MApN a anunțat, în iunie 2026, un contract de aproximativ 982 de milioane de euro, fără TVA, pentru Skynex, Skyranger 35 și sisteme navale Millennium. Separat, a fost anunțat un contract pentru muniție de 35 mm AHEAD. [6]

Rheinmetall precizează că pachetul cuprinde șapte sisteme Skynex, 24 de platforme Skyranger 35 și două tunuri Millennium. Numărătoarea trebuie citită atent: MApN menționează două sisteme Skyranger la nivelul pachetului contractual, în timp ce producătorul indică 24 de platforme individuale. Sistemul contractual, bateria și vehiculul nu sunt unități interschimbabile. [6][7]

Aceste echipamente sunt relevante. Tunurile automate cu muniție programabilă pot completa apărarea cu rachete. Potrivit producătorului, muniția AHEAD este mai puțin costisitoare decât soluțiile comparabile bazate pe rachete ghidate. Această afirmație comercială nu reprezintă însă un cost verificat pe dronă doborâtă: consumul real și eficiența depind de condițiile angajării. [8]

La 24 iunie 2026 a fost semnat și primul contract subsecvent cu Rafael pentru sisteme antiaeriene cu rază scurtă și foarte scurtă. Este încă o componentă necesară unei apărări cu mai multe niveluri. Semnarea contractului nu demonstrează că toate sistemele sunt deja livrate, integrate și pregătite de luptă. [9]

Evaluarea utilității poate fi rezumată astfel; aprecierile din ultima coloană sunt analiza autorului:

Ce putem învăța de la celelalte țări

Polonia a semnat în ianuarie 2026 contractele pentru SAN, un sistem antidronă care include 18 module de baterie și integrează senzori, comandă și mijloace de combatere. Lecția relevantă este organizarea unei rețele, cu implicarea industriei proprii. Nici aici nu trebuie confundat un program contractat cu o protecție deja completă. [10]

Germania a comandat în 2024 un prototip și 18 vehicule de serie Skyranger 30, cu tun, rachete și senzori. Aceasta arată că și un stat cu resurse mari a identificat necesitatea de a completa apărarea mobilă apropiată. Skyranger 30 german și Skyranger 35 contractat de România sunt variante diferite; simpla apropiere a denumirilor nu permite un clasament al eficienței. [11]

Ucraina oferă experiența unui război în desfășurare. Ministerul său al Apărării a anunțat în 2026 autorizarea unor drone interceptoare pentru combaterea amenințărilor de tip Shahed și testarea în luptă a unor soluții cu ghidare automatizată. Acestea sunt declarații ale unei părți combatante, care nu justifică preluarea necritică a fiecărei performanțe anunțate. Ele indică însă o direcție concretă: drone specializate în interceptarea altor drone. [12]

România are motive să testeze această direcție, fără să considere că un interceptor poate înlocui toate celelalte mijloace. Nu toate dronele au aceeași viteză, autonomie, semnătură sau navigație. Un sistem eficient împotriva unei categorii trebuie verificat împotriva celorlalte.

Valoarea se măsoară prin protecția disponibilă

NATO descrie apărarea aeriană ca o combinație de supraveghere, comandă, sisteme de combatere și măsuri de protecție pasivă. Senzorii trebuie să ofere timp de reacție, iar armele de diferite raze să se completeze. Din această perspectivă, un echipament performant izolat poate oferi mai puțină protecție decât sugerează fișa sa tehnică. [13]

Pentru România, criteriile publice de evaluare ar trebui să fie termenele de operaționalizare, instruirea personalului, stocurile de muniție, integrarea sistemelor și capacitatea de întreținere. Nu este necesară divulgarea amplasamentelor sau a vulnerabilităților pentru a explica progresul unui program și rezultatele exercițiilor.

MApN a anunțat că la Mediaș urmează să fie realizate platforme Skynex, Skyranger și Lynx. Participarea industrială este importantă, dar valoarea ei trebuie măsurată prin ceea ce putem produce, întreține și repara efectiv în țară. Eticheta de pe un vehicul nu descrie singură autonomia industrială. [14]

Echipamentele contractate includ soluții utile, iar unele sunt direct adaptate amenințării dronelor.

Ceea ce nu putem demonstra din comunicate este suficiența lor operațională: câtă protecție oferă acum, împotriva căror amenințări și pentru cât timp pot susține intervențiile.

Cetățeanul trezit de RO-Alert are nevoie de avertizare, adăpostire și protecție militară. Autoritățile trebuie să explice cum se leagă aceste componente și când investițiile devin capacitate disponibilă.

Pentru oamenii de la frontieră, data la care apărarea funcționează contează la fel de mult ca valoarea contractului.

Surse

1. [MApN, 6 octombrie 2026](https://www.mapn.ro/cpresa/19431_informa%C8%9Bie-de-presa).
2. [MApN — Situația incidentelor, actualizată la 6 octombrie 2026](https://www.mapn.ro/).
3. [MApN — Dronă doborâtă de F-16, 25 iulie 2026](https://www.mapn.ro/cpresa/19322_a-doua-drona-doborata-de-o-aeronava-f-16-fighting-falcon-din-for%C8%9Bele-aeriene-romane).
4. [Raytheon — Global Patriot](https://www.rtx.com/raytheon/what-we-do/integrated-air-and-missile-defense/global-patriot-solutions).
5. [MApN — Programul F-35, noiembrie 2024](https://www.mapn.ro/cpresa/18693_semnarea-protocolului-privind-lansarea-programului-de-tranzi%C8%9Bie-a-for%C8%9Belor-aeriene-romane-catre-aeronave-de-genera%C8%9Bia-a-v-a%2C-f-35); [Programele de înzestrare, ediția 2025](https://www.mapn.ro/publicatii_militare/documente/romanian_defence_2025.pdf).
6. [MApN — Contractele SAFE, 3 iunie 2026](https://english.mapn.ro/cpresa/6788_press-release).
7. [Rheinmetall — Comanda României, 24 iunie 2026](https://www.rheinmetall.com/en/media/news-watch/news/2026/06/2026-06-24-romania-orders-skyranger-35-air-defence-systems-from-rheinmetall).
8. [Rheinmetall — Skynex și muniția AHEAD](https://www.rheinmetall.com/en/media/news-watch/news/2024/03/2024-03-01-rheinmetall-supplying-further-skynex-air-defence-systems).
9. [MApN — Contractul subsecvent Rafael, 25 iunie 2026](https://www.mapn.ro/cpresa/19292_apararea-antiaeriana-a-romaniei-se-consolideaza-prin-achizi%C8%9Bia-sistemelor-shorad-vshorad).
10. [Ministerul polonez al Apărării — SAN, 30 ianuarie 2026](https://www.gov.pl/web/obrona-narodowa/system-san-zwiekszy-zdolnosci-wojska-polskiego-do-zwalczania-systemow-bezzalogowych).
11. [Rheinmetall — Comanda germană Skyranger 30](https://www.rheinmetall.com/en/media/news-watch/news/2024/02/2024-02-27-bundeswehr-ordered-skyranger-30-mobile-air-defence-system).
12. [Ministerul ucrainean al Apărării — JEDI Shahed Hunter](https://mod.gov.ua/en/news/defence-forces-of-ukraine-receive-new-high-speed-jedi-shahed-hunter-interceptor-drones-to-counter-shahed-type-threats); [Interceptori cu ghidare automatizată](https://mod.gov.ua/en/news/next-generation-interceptors-ukrainian-drones-already-autonomously-take-down-shahed-type-ua-vs).
13. [NATO — Politica apărării aeriene și antirachetă integrate](https://www.nato.int/en/about-us/official-texts-and-resources/official-texts/2025/02/13/nato-integrated-air-and-missile-defence-policy).
14. [MApN — Vizita la Mediaș, 10 august 2026](https://www.mapn.ro/cpresa/19342_conducerea-mapn,-in-vizita-de-lucru-la-media%C8%99).
 

CÂȚI POEȚI BRAȘOVENI CUNOȘTI?

 

CÂȚI POEȚI BRAȘOVENI CUNOȘTI?

Probabil mai puțini decât ai crede.

La Brașov s-a scris și se scrie poezie adevărată. Poezie despre oameni, oraș, iubire, revoltă, libertate și lumea în care trăim.

Pe 14 octombrie 2026, la Centrul Cultural Reduta, lansăm:

„Millennium Poetry. O antologie a poeziei brașovene intermileniare. 1974–2026”, de Mircea Brenciu.

142 de poeți.
Peste 50 de ani de poezie brașoveană.
O singură antologie.

Îi invităm pe profesorii de limba și literatura română să transforme această întâlnire într-o oră de literatură vie și să vină la Reduta împreună cu elevii lor.

Îi invităm pe elevi și pe studenți să descopere că literatura nu înseamnă numai autori din manuale, comentarii învățate și note în catalog.

Literatura se scrie și astăzi.
Chiar aici, în Brașov.
De oameni pe care îi puteți întâlni, asculta și întreba.

Nu va fi o oră cu catalog. Dar s-ar putea să fie una dintre orele de română pe care vi le veți aminti.

În cadrul evenimentului vom lansa și provocarea „Literatura brașoveană în școală”: introducerea, începând cu anul școlar 2027–2028, a unui modul opțional dedicat literaturii brașovene contemporane.

Vrem ca tinerii Brașovului să-și cunoască scriitorii și să înțeleagă că identitatea culturală a orașului nu aparține numai trecutului. Ea continuă să fie scrisă.

Și mai avem câteva motive să veniți:

·         întâlniri cu poeți brașoveni;

·         poezie și muzică;

·         recital susținut de Titus Constantin;

·         premii și numeroase surprize;

·         E-readere oferite participanților prin tragere la sorți.

MIERCURI, 14 OCTOMBRIE 2026
ORA 17:30
CENTRUL CULTURAL REDUTA – BRAȘOV

INTRAREA ESTE LIBERĂ!

Scoatem literatura din manual și o aducem în fața voastră.

#MillenniumPoetry #LiteraturaBrașoveană #OraDeLiteraturăVie #BrașovCultural #Elevi #Studenți #Poezie #CentrulCulturalReduta

 

Germania, de la promisiunea păcii la ambiția de putere militară.

 

Germania, de la promisiunea păcii la ambiția de putere militară

de Claudiu Oteleanu,  6 octombrie 2026

Pe 3 octombrie, Germania și-a sărbătorit reunificarea. Pentru germani, această zi înseamnă depășirea unei rupturi istorice, sfârșitul separării familiilor și recuperarea unității naționale. Pentru Europa, aniversarea poate fi și un prilej de a pune o întrebare incomodă: ce se întâmplă când statul pe care învingătorii celor două războaie mondiale au încercat să-l împiedice să mai amenințe continentul își propune astăzi să construiască cea mai puternică armată convențională europeană?

Întrebarea este legitimă. Răspunsul trebuie să țină seama de istorie, dar și de diferențele dintre epoci. Memoria războaielor ne obligă să verificăm puterea. Nu ne permite să atribuim automat intenții criminale generațiilor care au venit după ele.

După Primul Război Mondial, Tratatul de la Versailles a încercat să limiteze sever capacitatea militară germană. Armata a fost redusă la 100.000 de oameni, recrutarea obligatorie a fost interzisă, iar înarmarea a fost supusă unor restricții drastice. Două decenii mai târziu, regimul nazist declanșa un nou război european. Hitler a încălcat deliberat restricțiile și a urmărit răsturnarea ordinii teritoriale existente. Tratatele s-au dovedit insuficiente în fața unei dictaturi expansioniste și a incapacității sistemului internațional de a o opri la timp. [1]

După 1945, la Potsdam, obiectivele au fost dezarmarea, demilitarizarea, eliminarea nazismului și democratizarea Germaniei. Au urmat însă ruptura dintre foștii aliați și constituirea celor două state germane în 1949. Divizarea a rezultat și din confruntarea dintre Occident și Uniunea Sovietică, nu doar din dorința de a neutraliza definitiv o amenințare germană. [2]

Aici apare un fapt esențial, chiar învingătorii au acceptat ulterior reînarmarea. Germania Occidentală a intrat în NATO în 1955 și a creat Bundeswehr. Germania Orientală și-a înființat oficial armata în 1956. Promisiunea inițială de demilitarizare a fost înlocuită de logica Războiului Rece. Puterea militară germană devenea utilă ambelor tabere. [3]

Reunificarea din 1990 a venit cu obligații explicite. Tratatul „Doi plus Patru” consacră caracterul definitiv al frontierelor și renunțarea la revendicări teritoriale. El reafirmă angajamentul pentru pace și condiționează folosirea armelor de respectarea Constituției și a Cartei ONU. Constituția germană interzice pregătirea unui război de agresiune. Sunt limite importante, care trebuie apărate și verificate în practică. [4]

Ele nu au exclus orice participare la război. În 1999, Germania a participat cu avioane Tornado la bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei. Bundestagul consemnează lipsa unui mandat direct al Consiliului de Securitate pentru intervenție și justificarea umanitară invocată de aliați. Acest precedent arată de ce declarațiile de pace nu pot înlocui analiza concretă a deciziilor militare. [5]

Astăzi, schimbarea este declarată deschis. Conceptul militar publicat de Ministerul german al Apărării, aprobat în aprilie 2026, urmărește transformarea Bundeswehr în cea mai puternică armată convențională din Europa. Planificarea dezvoltării se întinde până în 2039 și dincolo de acest an. Rusia este identificată drept principala amenințare, iar misiunile centrale declarate sunt descurajarea și apărarea națională și colectivă. Documentul afirmă și ambiția unui rol militar conducător al Germaniei în NATO. [6]

Berlinul dorește, așadar, să adauge influenței sale economice o capacitate militară pe măsură. Din punctul meu de vedere, aceasta va modifica raporturile de putere din Europa. Un stat care dispune de industrie, capital și o armată puternică are mai multe instrumente pentru a orienta deciziile comune.

Pentru țările mai mici, inclusiv România, întrebarea privește și spațiul de negociere pe care îl vor păstra.

    Totuși, de la această ambiție până la concluzia că Germania pregătește un război de cucerire există o distanță pe care dovezile publice consultate nu o acoperă. Pregătirea pentru un conflict nu demonstrează dorința de a-l declanșa. Descurajarea presupune capacitatea de a lupta, dar eficiența și riscurile fiecărei măsuri trebuie discutate public.

    Problema este că o Europă care se înarmează tot mai intens poate ajunge să interpreteze fiecare gest al adversarului prin prisma confruntării. În analiza mea, riscul ține și de incidente, calcule greșite și decizii succesive care îngustează posibilitățile diplomatice. Tocmai de aceea, pregătirea militară trebuie însoțită de control democratic, comunicare și eforturi reale de evitare a războiului.

    În România, prezența germană este deja substanțială. Potrivit Ministerului german de Externe, Germania este principalul nostru partener comercial, cu schimburi de peste 42 de miliarde de euro în 2024. Aceeași sursă indică aproximativ 10.000 de companii germane și 250.000 de locuri de muncă directe. Institutele culturale și fundațiile politice completează această prezență. [7]

    Aceste relații aduc beneficii, dar pot crea și dependențe. Câtă valoare economică reținem în țară? Cât de vulnerabili devenim la decizii luate în exterior? Ce capacitate avem de a ne susține interesele când ele diferă de cele ale partenerilor? Aceste întrebări merită răspunsuri concrete. Pentru acuzații de infiltrare clandestină sunt însă necesare dovezi distinct, simpla existență a companiilor sau fundațiilor nu le furnizează.

    Nici prezența militară germană nu trebuie interpretată în afara contextului. MApN a documentat, de exemplu, decolarea unor Eurofighter germane de la Mihail Kogălniceanu, pe 22 martie 2026, după detectarea dronelor în apropierea frontierei cu Ucraina. Vorbim despre o misiune aliată de poliție aeriană pentru protejarea României. Cooperarea de acest fel nu scutește autoritățile române de obligația de a explica mandatele, costurile și riscurile asumate. [8]

    Va dori Germania un nou război? Nu putem prezice intențiile guvernelor viitoare. Putem urmări dacă apar revendicări teritoriale, dacă se slăbește controlul democratic asupra armatei și dacă forța este folosită pentru impunerea unor interese în afara dreptului internațional. Acestea sunt semnale mai relevante decât analogiile istorice luate singure.

    Istoria Germaniei cere vigilență. Interesul României cere luciditate și capacitate de negociere. Într-o Europă în care Berlinul își mărește puterea militară, Bucureștiul are obligația de a-și defini propriile obiective, de a-și consolida capacitățile și de a explica cetățenilor deciziile de securitate. Un parteneriat este solid atunci când fiecare participant poate decide în cunoștință de cauză și își poate susține interesele.

Surse:

1. [USHMM — Tratatul de la Versailles](https://encyclopedia.ushmm.org/content/en/article/treaty-of-versailles); [Expansiunea germană înaintea războiului](https://encyclopedia.ushmm.org/content/en/article/german-prewar-expansion).

2.     [Office of the Historian — Conferința de la Potsdam](https://history.state.gov/milestones/1937-1945/potsdam-conf); [bpb — Divizarea Germaniei și constituirea celor două state](https://www.bpb.de/shop/zeitschriften/apuz/archiv/530357/die-teilung-deutschlands-und-die-entstehung-zweier-deutscher-staaten/).

3.     [NATO — Germania și NATO](https://www.nato.int/en/about-us/nato-history/history-by-theme/my-country-and-nato/germany-and-nato); [bpb — Armata RDG](https://www.bpb.de/themen/militaer/deutsche-verteidigungspolitik/223787/die-nationale-volksarmee-der-ddr/).

4.     [Guvernul federal — Tratatul Doi plus Patru](https://www.bundesregierung.de/breg-de/service/newsletter-und-abos/bulletin/vertrag-ueber-die-abschliessende-regelung-in-bezug-auf-deutschland-783966); [Constituția germană, articolul 26](https://www.gesetze-im-internet.de/gg/art_26.html).

5.     [Bundestag — Aprobarea intervenției și participarea germană în 1999](https://www.bundestag.de/dokumente/textarchiv/1998-10-16-kriegseinsatz-kosovo-970602).

6.     [Ministerul german al Apărării — Conceptul general al apărării militare, 2026](https://www.bmvg.de/resource/blob/6093998/678875025812878cfa657f9801f62ffc/dl-gesamtkonzeption-der-verteidigung-eng-data.pdf).

7.     [Ministerul german de Externe — Relațiile cu România, 13 martie 2026](https://www.auswaertiges-amt.de/en/aussenpolitik/laenderinformationen/rumaenien-node/romania-227976).

8.     [MApN — Informație de presă, 22 martie 2026](https://www.mapn.ro/cpresa/19182_Informa%C8%9Bie-de-pres%C4%83).

 

 

Când vicepremierul reprezintă o comunitate. Dar cine mai reprezintă România? Declarația lui Tánczos Barna nu trebuie nici demonizată, nici trecută sub tăcere.

 

Când vicepremierul reprezintă o comunitate. Dar cine mai reprezintă România?

Declarația lui Tánczos Barna nu trebuie nici demonizată, nici trecută sub tăcere

În conferința de presă în care a fost prezentată formula noului guvern, Tánczos Barna a rostit una dintre cele mai sincere și, în același timp, incomode declarații politice ale momentului.

Reprezentantul UDMR a explicat că prezența Uniunii în Parlament și în guverne s-a concentrat, în ultimele trei decenii și jumătate, asupra păstrării și apărării drepturilor comunității maghiare. Apoi a adăugat:

„Și în acest Guvern vom susține în continuare aceste drepturi ale comunității pe care o reprezentăm.”

Luate separat, cuvintele sunt perfect explicabile. UDMR este o formațiune construită tocmai pentru reprezentarea politică a minorității maghiare. Ar fi absurd să-i cerem să-și abandoneze misiunea, după cum ar fi absurd să pretindem că identitatea etnică, limba, școala și cultura unei comunități nu trebuie apărate.

Constituția României recunoaște dreptul minorităților naționale la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor. Așadar, apărarea acestor drepturi nu reprezintă un atac împotriva statului român, ci face parte din ordinea sa constituțională.

Problema nu este, prin urmare, că Tánczos Barna apără comunitatea maghiară.

Problema începe în clipa în care reprezentantul unei comunități devine viceprim-ministru al României.

De la partidul comunității la Guvernul țării

Un lider UDMR poate spune fără ezitare că prioritatea partidului său este comunitatea maghiară. Dar un membru al Guvernului nu mai vorbește exclusiv din interiorul partidului. El intră într-o instituție care administrează întreaga țară și răspunde în fața tuturor cetățenilor, indiferent de etnie.

Aici se află tensiunea reală a declarației. Nu în cuvântul „maghiară”, ci în expresia „comunitatea pe care o reprezentăm”.

Ca lider politic al UDMR, Tánczos Barna reprezintă comunitatea maghiară. Ca vicepremier și ministru, însă, el trebuie să-i reprezinte instituțional și pe românul din Botoșani, pe agricultorul din Teleorman, pe sasul din Sibiu, pe ucraineanul din Maramureș și pe maghiarul din Harghita.

Guvernul nu este o masă la care fiecare partid își aduce propria comunitate și încearcă să obțină pentru ea o porție cât mai mare. Sau, cel puțin, nu ar trebui să fie.

Guvernul trebuie să transforme interesele legitime ale diferitelor categorii într-un interes public comun.

Constituția stabilește că deputații și senatorii sunt „în serviciul poporului”, iar mandatul imperativ este nul. Cu atât mai mult, un membru al Executivului nu poate funcționa exclusiv ca delegat al unei comunități, al unei regiuni sau al unei organizații politice.

O declarație sinceră despre mecanismul puterii

Tánczos Barna nu a spus că va apăra interesele Ungariei. Nu a vorbit despre Budapesta și nici nu a contestat autoritatea statului român. Orice asemenea interpretare ar fi o exagerare și o deturnare a declarației sale.

Dar el a spus ceva important despre felul în care UDMR își înțelege participarea la guvernare.

Pentru Uniune, intrarea într-un cabinet nu reprezintă doar asumarea unui program național. Ea este și un instrument prin care poate proteja și negocia drepturile comunității maghiare.

Este această strategie ilegitimă? Nu. Este ea politică? Evident. Este complet dezinteresată? Nici vorbă.

De trei decenii și jumătate, UDMR practică una dintre cele mai eficiente forme de politică pragmatică din România. Nu are suficientă putere electorală pentru a conduce singură, dar are adesea suficientă putere parlamentară pentru a deveni indispensabilă unei majorități. Din această poziție, negociază ministere, instituții, politici publice și garanții pentru comunitatea pe care o reprezintă.

UDMR nu și-a ascuns niciodată prea bine obiectivul. Poate că, de această dată, Tánczos Barna l-a formulat mai limpede decât permite limbajul diplomatic obișnuit.

Drepturi sau interese?

Aici trebuie făcută distincția pe care dezbaterea publică românească o ratează frecvent.

Drepturile comunității maghiare nu sunt același lucru cu interesele statului ungar.

Dreptul la folosirea limbii materne, la educație, cultură, identitate și reprezentare politică aparține cetățenilor români de etnie maghiară. Aceste drepturi trebuie respectate nu pentru că le-ar cere Budapesta, ci pentru că România este un stat democratic.

În schimb, dacă participarea la guvernare ar deveni un mecanism de obținere a unor privilegii pe criterii etnice, de control politic asupra unor instituții sau de subordonare a unor decizii naționale față de agenda altui stat, am intra într-o cu totul altă discuție.

Declarația lui Tánczos Barna nu dovedește o asemenea situație. Dar obligă la vigilență democratică.

Nu pentru că vorbim despre maghiari, ci pentru că orice partid aflat la guvernare trebuie întrebat dacă folosește puterea în serviciul întregii societăți sau, cu prioritate, în beneficiul propriului bazin electoral.

Aceeași întrebare trebuie adresată și partidelor românești. PSD, PNL, USR sau AUR nu devin automat apărătoare ale interesului național numai pentru că se declară partide românești. Și ele își protejează clientele, primarii, grupurile economice și teritoriile electorale.

Diferența este că UDMR își definește beneficiarul politic într-o manieră etnică și o face aproape fără ocolișuri.

Ceea ce presa a împins în plan secund

O parte a presei a ales să scoată în față declarațiile lui Tánczos Barna despre stabilitatea guvernamentală, nemajorarea taxelor și eventuala revenire a TVA la 19%. Sunt teme importante și perfect legitime.

Dar propoziția despre rolul UDMR în „orice Guvern” merita mai mult decât o mențiune secundară.

Nu pentru a declanșa un scandal naționalist. Nu pentru a transforma fiecare maghiar într-un suspect și fiecare revendicare identitară într-o amenințare.

Ci pentru că un vicepremier desemnat a descris public dubla sa calitate: membru al unui guvern național și reprezentant prioritar al unei comunități etnice.

Această dublă calitate poate funcționa într-o democrație. Dar numai dacă ordinea responsabilităților este limpede.

Mai întâi, Constituția și interesul public. Apoi, interesele legitime ale partidului și ale comunității. Nu invers.

Întrebarea pe care trebuie să o primească fiecare ministru

Tánczos Barna a spus deschis pe cine consideră că reprezintă UDMR. Tocmai de aceea, întrebarea adresată lui nu trebuie să fie una isterică, ci una instituțională:

Când drepturile sau revendicările comunității reprezentate de UDMR vor intra în contradicție cu o decizie considerată necesară pentru întreaga Românie, cum va vota vicepremierul Tánczos Barna?

Ca lider al Uniunii? Ca reprezentant al comunității maghiare? Sau ca membru al Guvernului României?

Răspunsul corect ar trebui să fie că aceste calități nu se exclud și că apărarea drepturilor unei minorități poate servi întregii democrații românești.

Dar acest răspuns trebuie demonstrat prin fiecare decizie, nu doar rostit la conferințe de presă.

România nu trebuie să-i ceară UDMR să renunțe la apărarea maghiarilor. Trebuie însă să-i ceară ca, odată intrată în Guvern, să nu uite că maghiarii pe care îi reprezintă sunt cetățeni ai României, iar România nu este o simplă coaliție de comunități care își negociază separat drepturile și avantajele.

Este un stat care trebuie guvernat pentru toți.

Iar un vicepremier poate veni din partea unei comunități, însă, din momentul depunerii jurământului, nu mai poate lucra numai pentru ea.

Poate purta vocea comunității sale. Dar trebuie să poarte răspunderea întregii țări.

Claudiu Oteleanu

 

Netanyahu la ONU: de la dreptul Israelului de a se apăra la ambiția de a redesena Orientul Mijlociu.

 

Netanyahu la ONU: de la dreptul Israelului de a se apăra la ambiția de a redesena Orientul Mijlociu

Două discursuri, două etape ale aceluiași război și o întrebare care rămâne deschisă: poate victoria militară să producă o pace durabilă?

La distanță de un an, discursurile rostite de Benjamin Netanyahu la Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite surprind două momente diferite ale aceleiași confruntări.

În septembrie 2025, premierul israelian încerca să explice de ce Israelul trebuie lăsat să ducă până la capăt războiul început după masacrul comis de Hamas la 7 octombrie 2023.

În septembrie 2026, după extinderea conflictului și implicarea directă a Statelor Unite împotriva Iranului, Netanyahu nu mai vorbește doar despre supraviețuirea Israelului. El prezintă bilanțul unei schimbări istorice a raportului de putere din Orientul Mijlociu.

Dacă în 2025 mesajul său era „lăsați-ne să învingem”, în 2026 el poate fi rezumat astfel: „am demonstrat că am avut dreptate să luptăm”.

Această schimbare nu trebuie privită exclusiv ca manifestarea agresivității unui lider politic. Ea trebuie analizată în contextul în care statul israelian s-a confruntat simultan cu Hamas, Hezbollah, rebelii Houthi, milițiile proiraniene și Iranul însuși.

Puține state ar fi putut rezista unei asemenea presiuni militare fără să-și mobilizeze întreaga putere defensivă.

Un discurs rostit într-o sală ostilă

Discursul din 2026 a început într-o atmosferă tensionată. Numeroși diplomați au părăsit sala, iar Netanyahu i-a numit „lași morali”.

Formularea a fost dură și lipsită de diplomație. Dar reacția sa nu poate fi separată de sentimentul existent în societatea israeliană că o mare parte a lumii a uitat prea repede ce s-a întâmplat la 7 octombrie.

Hamas nu a atacat o unitate militară într-o dispută de frontieră. A atacat comunități civile, a ucis aproximativ 1.200 de persoane și a luat 251 de ostatici. Atacul a inclus crime, tortură, violențe sexuale și răpirea unor copii și persoane vârstnice.

Orice analiză a răspunsului Israelului care începe direct cu bombardamentele din Gaza, omițând masacrul care a declanșat războiul, pornește de la o premisă falsă.

Netanyahu a încercat să redea dimensiunea tragediei printr-o comparație adresată publicului american. Raportat la populația Statelor Unite, cele aproximativ 1.200 de victime israeliene ar fi echivalat cu 40.000 de americani uciși într-o singură zi — „șaisprezece atacuri de la 11 septembrie”.

Comparația este retorică, dar proporția invocată explică trauma unei societăți de numai câteva milioane de locuitori. În asemenea condiții, niciun guvern israelian, indiferent de orientarea politică, nu ar fi putut rămâne fără reacție.

Israelul nu a inventat amenințarea iraniană

Una dintre erorile frecvente ale criticilor lui Netanyahu este reducerea confruntării cu Iranul la ambițiile personale sau electorale ale premierului israelian.

Amenințarea iraniană nu este imaginară.

Regimul de la Teheran a finanțat, înarmat și susținut organizații care au atacat în mod repetat Israelul. Hezbollah și-a construit în Liban un arsenal enorm de rachete. Rebelii Houthi au atacat Israelul și navigația comercială din Marea Roșie. Milițiile proiraniene au acționat în Irak și Siria, iar conducerea iraniană a folosit constant o retorică ostilă existenței statului israelian.

Netanyahu vorbește despre un război pe șapte fronturi: Hamas, Hezbollah, rebelii Houthi, Iranul, milițiile din Irak și Siria și grupările palestiniene armate din Cisiordania.

Acești actori nu sunt identici și nu au întotdeauna aceleași interese. Dar legăturile lor militare, financiare și politice cu Teheranul sunt reale.

Prin urmare, afirmația că Israelul a confruntat o rețea regională, și nu doar Hamas, are un fundament strategic solid.

Dincolo de programul nuclear iranian

În discursul din 2025, Netanyahu afirma că programul nuclear și cel balistic al Iranului fuseseră grav afectate. El cerea însă vigilență, avertizând că Teheranul va încerca să-și reconstruiască puterea.

În 2026, tonul s-a schimbat.

Netanyahu susține că Israelul și Statele Unite au distrus instalațiile nucleare iraniene și au lovit decisiv armata, aviația și marina Iranului. El spune că atacarea Iranului a fost una dintre cele mai ușoare decizii ale mandatului său, pentru că alternativa ar fi reprezentat o amenințare existențială.

Mai mult, premierul israelian anticipează că regimul iranian va fi în cele din urmă înlăturat de propriul popor.

Aici apare una dintre cele mai importante schimbări dintre cele două discursuri.

În 2025, obiectivul era împiedicarea Iranului să dețină arma nucleară.

În 2026, Netanyahu vorbește despre viitorul regimului iranian și despre eliberarea poporului de sub conducerea ayatollahilor.

Este o trecere de la descurajarea unei amenințări la transformarea ordinii regionale.

Această ambiție poate crea oportunități, mai ales pentru populația iraniană care contestă caracterul represiv al regimului. Dar presupune și riscuri. Istoria recentă demonstrează că distrugerea unei puteri politice nu conduce automat la apariția unei ordini democratice și stabile.

Netanyahu are argumente puternice atunci când descrie amenințarea. Rămâne de demonstrat dacă strategia militară va produce și o alternativă politică viabilă.

Gaza și responsabilitatea Hamas

În centrul oricărei analize trebuie să rămână un fapt: Hamas a început acest război și ar fi putut evita sau opri o mare parte a tragediei prin eliberarea ostaticilor, renunțarea la conducerea militară a Fâșiei Gaza și depunerea armelor.

Organizația a integrat infrastructura militară în zone civile, a folosit tuneluri construite sub localități, a lansat atacuri din apropierea unor obiective protejate și a transformat populația palestiniană într-un instrument al propriei strategii.

Pentru Hamas, suferința civililor nu a fost doar o consecință a războiului, ci și o resursă propagandistică.

Acest lucru nu elimină obligațiile Israelului privind protejarea populației civile. Dar responsabilitatea pentru victime nu poate fi atribuită exclusiv armatei israeliene, ca și cum Hamas ar fi fost un spectator neînarmat.

Netanyahu respinge acuzația de genocid, pe care o numește „cea mai mare minciună a secolului”. El invocă avertismentele transmise populației înaintea operațiunilor, evacuările solicitate și ajutorul umanitar introdus în Gaza.

Aceste argumente trebuie luate în considerare. Intenția de a elimina o organizație teroristă nu este echivalentă automat cu intenția de a distruge un popor.

În același timp, bilanțul uman enorm, distrugerea infrastructurii și situația civililor palestinieni nu pot fi tratate drept simple elemente de propagandă.

O analiză echilibrată trebuie să păstreze împreună două adevăruri:

Israelul a avut dreptul și obligația de a răspunde atacului din 7 octombrie.

Exercitarea acestui drept nu elimină obligația de a justifica proporționalitatea și consecințele fiecărei operațiuni.

Ce se întâmplă după înfrângerea Hamas?

În 2025, Netanyahu vorbea despre eliberarea ostaticilor și distrugerea capacității militare a Hamas.

În 2026, ostaticii rămași au fost eliberați în urma armistițiului, dar problema politică a Fâșiei Gaza nu este rezolvată. Hamas nu a fost complet dezarmat, iar reconstrucția teritoriului nu a început în mod real.

Aici se află principala întrebare la care nici discursul din 2026 nu oferă un răspuns complet.

Cine va administra Gaza?

Dacă Israelul se retrage, ce structură va împiedica revenirea Hamas?

Dacă Israelul rămâne, cât timp poate menține controlul militar fără să-și asume administrarea unei populații ostile?

Poate Autoritatea Palestiniană să conducă teritoriul în condițiile în care este slabă, lipsită de legitimitate electorală și acuzată de corupție?

Sunt întrebări fără răspuns simplu. Ar fi nedrept să pretindem că Netanyahu refuză o soluție evidentă care se află deja pe masă. O asemenea soluție nu există.

Dar victoria militară nu va deveni victorie strategică până când Israelul nu va găsi o formulă de guvernare care să împiedice revenirea Hamas fără a transforma controlul militar într-o situație permanentă.

Problema statului palestinian

În 2025, Netanyahu a atacat vehement statele occidentale care recunoscuseră Palestina. El a afirmat că o asemenea decizie, luată după masacrul din 7 octombrie, transmite mesajul că terorismul este recompensat.

Argumentul nu poate fi respins cu ușurință.

Dacă recunoașterea unui stat palestinian este prezentată ca rezultat direct al presiunii create prin atacul Hamas, atunci organizațiile teroriste pot concluziona că violența produce câștiguri politice.

În același timp, inexistența unei perspective politice pentru palestinieni poate alimenta tocmai radicalizarea pe care Israelul încearcă să o combată.

Cele două pericole sunt reale:

• recunoașterea necondiționată poate recompensa indirect violența;
• blocarea permanentă a oricărui orizont politic poate pregăti viitoarea violență.

Un stat palestinian nu poate fi construit împotriva securității Israelului. Dar securitatea Israelului nu poate depinde la nesfârșit de absența oricărei soluții politice pentru palestinieni.

Trump și Netanyahu

În discursul din 2026, Netanyahu îl prezintă pe Donald Trump drept principalul partener al Israelului.

Alianța dintre cei doi a permis transformarea confruntării cu Iranul dintr-o operațiune israeliană într-o campanie militară comună. Pentru Israel, sprijinul american a reprezentat un multiplicator decisiv de putere.

Totuși, unitatea în privința Iranului nu înseamnă identitate de poziții asupra tuturor dosarelor.

Netanyahu a respins planul american pentru Gaza, care presupunea dezarmarea etapizată a Hamas, retragerea treptată a Israelului și instalarea unei administrații palestiniene independente. Premierul israelian cere dezarmarea completă înaintea oricărei retrageri și respinge crearea unui stat palestinian în condițiile actuale.

Trump dorește un acord pe care să-l poată prezenta drept victorie diplomatică.

Netanyahu se teme că un acord încheiat înaintea eliminării amenințărilor poate transforma succesul militar într-o nouă vulnerabilitate.

Nu este obligatoriu ca unul să aibă în întregime dreptate și celălalt să greșească. Trump privește problema prin logica echilibrului global și a costurilor americane. Netanyahu o privește prin experiența unui stat care a descoperit, la 7 octombrie, cât de repede se poate prăbuși iluzia securității.

Entebbe și mitologia rezistenței

Netanyahu a evocat operațiunea de la Entebbe și moartea fratelui său, Yonatan Netanyahu, comandantul militarilor care au salvat ostaticii israelieni în 1976.

Referirea la Yoni nu reprezintă doar un detaliu personal. Ea definește filosofia politică a premierului israelian.

Israelul nu poate aștepta ca alții să-i salveze cetățenii.

Nu poate transfera responsabilitatea propriei securități către ONU.

Nu poate porni de la prezumția că adversarii săi vor respecta acorduri pe care le consideră vremelnice.

„Vom învinge. Nu avem altă alegere”, îi spusese Yoni. Benjamin Netanyahu transformă fraza într-o doctrină națională.

Această doctrină explică atât rezistența extraordinară a Israelului, cât și dificultatea sa de a accepta compromisuri pe care le percepe drept riscuri existențiale.

De la apărare la o nouă ordine regională

Discursurile din 2025 și 2026 descriu trecerea de la apărare la inițiativă strategică.

În 2025, Netanyahu cerea lumii să nu împiedice Israelul să învingă Hamas și să neutralizeze amenințarea iraniană.

În 2026, el prezintă Israelul drept puterea care, alături de Statele Unite, a schimbat raportul de forțe în Orientul Mijlociu.

Această schimbare nu trebuie nici demonizată automat, nici celebrată fără rezerve.

Slăbirea organizațiilor susținute de Iran poate reduce capacitatea acestora de a declanșa noi războaie. Împiedicarea Teheranului să obțină arma nucleară poate proteja nu doar Israelul, ci și statele arabe care se tem de expansiunea iraniană.

În același timp, o ordine construită exclusiv prin superioritate militară va rămâne fragilă dacă nu va fi urmată de acorduri politice, garanții de securitate și perspective economice pentru populațiile regiunii.

Victoria nu se măsoară numai pe câmpul de luptă

Benjamin Netanyahu a demonstrat că Israelul nu poate fi învins cu ușurință și că atacul din 7 octombrie nu a produs prăbușirea statului israelian.

Axa construită în jurul Iranului a suferit lovituri pe care puțini le-ar fi considerat posibile cu numai câțiva ani în urmă.

Aceasta este realitatea militară.

Realitatea politică este însă mai complicată.

Israelul are nevoie nu numai de frontiere apărate, ci și de o regiune în care adversarii săi să nu mai poată recruta permanent noi generații dispuse la război.

Palestinienii au nevoie nu doar de ajutor umanitar, ci și de o conducere care să renunțe la terorism, să recunoască dreptul Israelului de a exista și să le ofere o perspectivă politică reală.

Comunitatea internațională trebuie, la rândul ei, să abandoneze comoditatea judecăților unilaterale. Nu poate cere Israelului să tolereze Hamas, Hezbollah sau un Iran nuclear. Dar nici nu poate considera că superioritatea militară rezolvă automat cauzele tuturor conflictelor.

Netanyahu a explicat convingător de ce Israelul a trebuit să lupte.

Discursul său din 2026 arată că țara sa a câștigat o parte importantă a confruntării militare.

Următoarea provocare este mai grea: transformarea forței într-o ordine regională care să nu pregătească următorul război.

Pentru că adevărata victorie nu va exista atunci când ultimul adversar va fi lovit, ci atunci când israelienii nu se vor mai teme de un nou 7 octombrie, iar palestinienii nu vor mai fi obligați să aleagă între dominația Hamas și ruinele războiului.

Claudiu Oteleanu