Istoria nu
se repetă niciodată în aceeași formă. Dar, uneori, ea are obiceiul să revină
sub alte nume.
Timp de
aproape patru secole, lumea sunnită a fost reprezentată de o singură mare
putere: Imperiul Otoman. De la Balcani până la Peninsula Arabică, de la
Marea Neagră până în nordul Africii, Istanbulul nu era doar capitala unui
imperiu, ci și centrul politic și militar al celei mai mari comunități sunnite
din lume.
Totul s-a schimbat după Primul Război Mondial.
În 1922,
Imperiul Otoman s-a prăbușit. Doi ani mai târziu, Mustafa Kemal Atatürk
desființa Califatul, instituția care simbolizase, timp de secole, unitatea
politică și religioasă a lumii sunnite.
Din acel
moment începe o lungă perioadă de fragmentare. Turcia se transformă într-un stat laic, orientat spre Occident.
Arabia Saudită
își consolidează rolul de gardian al celor două moschei sfinte și devine,
treptat, liderul spiritual al unei mari părți a lumii sunnite.
Pakistanul nici
măcar nu exista. Va apărea abia în 1947, odată cu împărțirea Indiei britanice,
devenind ulterior singura putere nucleară din lumea islamică.
Fiecare dintre aceste state își urmează propriul drum.
Niciunul
nu reușește însă să vorbească în numele întregii lumi sunnite.
Între
timp, Orientul Mijlociu este zguduit de războaie, revoluții, intervenții
externe și de competiția strategică dintre Arabia Saudită și Iran, după
Revoluția Islamică din 1979.
Lumea
islamică rămâne divizată. Timp de aproape un secol. Astăzi însă, asistăm la un
moment care ar putea avea o semnificație istorică.
Arabia
Saudită, Turcia și Pakistan au semnat Mecca Joint Defence Agreement, un pact de apărare reciprocă pe care ministrul turc de
externe l-a comparat, din punct de vedere al principiului, cu Articolul 5 al
NATO, un atac asupra unuia dintre membri
este considerat un atac asupra tuturor. Liderii celor trei state insistă că
acordul este unul defensiv și că nu este îndreptat împotriva niciunui stat.
Dincolo de
declarațiile oficiale, simbolismul este remarcabil.
Pentru prima dată după foarte multe decenii, trei dintre
cele mai importante state sunnite încearcă să construiască un mecanism comun de
securitate.
Nu este
vorba despre trei țări oarecare. Arabia Saudită aduce resurse financiare,
influență în lumea arabă și rolul de custode al locurilor sfinte ale islamului.
Turcia aduce una dintre cele mai puternice armate convenționale din regiune și
o industrie de apărare aflată într-o dezvoltare spectaculoasă. Pakistanul aduce
experiență militară și singurul arsenal nuclear al unei țări cu majoritate
musulmană.
Separat, fiecare este o putere regională. Împreună, ele pot
deveni un nou pol strategic.
Mai mult,
Ankara a sugerat deja că Egiptul ar putea adera ulterior la această
arhitectură de securitate, ceea ce ar extinde considerabil influența pactului.
În același
timp, este important să nu cădem în exagerări.
Acest
acord nu înseamnă renașterea Imperiului Otoman.
Nu înseamnă
nici apariția unui „NATO islamic” în sensul juridic și instituțional al
Alianței Nord-Atlantice. Dar el poate reprezenta începutul unei noi formule de
cooperare strategică între mari puteri sunnite, într-o perioadă în care ordinea
internațională se schimbă rapid, iar statele regionale caută mecanisme proprii
de securitate.
Istoria ne învață că marile transformări geopolitice nu
încep întotdeauna cu războaie.
Uneori
încep cu o semnătură.
Poate că,
peste ani, istoricii vor privi Pactul de la Mecca doar ca pe un acord militar
între trei state. Sau poate îl vor considera momentul în care, după aproape un
secol de fragmentare, lumea sunnită a început să caute din nou o voce comună.
Timpul va decide.
Dar un
lucru este cert: atunci când Arabia Saudită, Turcia și Pakistan aleg să stea la
aceeași masă și să își lege securitatea printr-un pact comun, lumea are toate
motivele să fie atentă.
Claudiu Oteleanu
