Sala, ca un teatru gol!
(cronica unei lansări de carte)
Sala, impunătoare.
Candelabre grele, coloane care inspiră autoritate, draperii trase cu grijă, ca
și cum lumina însăși ar trebui filtrată înainte de a avea voie să intre. Totul
respiră solemnitate. Aproape excesivă.
În față,
masa lungă a vorbitorilor. Nume grele. Grade, titluri, funcții. O istorie
întreagă comprimată în formule de adresare. În sală, cam o sută de oameni.
Mulți dintre ei cu present, trecut si viitor, militar. Unii activi, alții
retrași, dar niciunul cu adevărat ieșit din sistem. Priviri scurte,
calculatoare. Liniște disciplinată.
Și undeva,
în tot acest decor, tema: Al Doilea Război Mondial.
Un subiect
care ar trebui să ardă. Dar nu arde. Discursurile încep. Corecte. Așezate.
Documentate. Prea corecte.
Istoria
este povestită ca într-un raport. Fără ezitări. Fără fisuri. Fără acea vibrație
care apare atunci când cineva spune nu
doar ce s-a întâmplat, ci și ce a însemnat.
Se vorbește mult. Se spune puțin.
Publicul
ascultă. Sau, mai bine spus, participă disciplinat la actul de ascultare. Unii
își verifică telefoanele. Alții privesc fix înainte, cu acea expresie pe care o
vezi în sălile unde oamenii nu mai sunt acolo pentru conținut, ci pentru
prezență. La un moment dat, realizezi că nu e vorba despre carte. Cartea e doar
pretextul.
Este, de
fapt, o întâlnire a unei lumi care își vorbește sieși. O lume care nu mai are
nevoie să convingă pe nimeni. Pentru că nu mai e obișnuită să fie contrazisă.
În spate,
câțiva tineri în uniforme. Poate singurul contrast real din sală. Ei ascultă
altfel. Sau poate doar par că ascultă. Între ei și cei din față nu e doar
diferență de vârstă. E diferență de epocă. Și poate și de întrebare.
Pentru că
întrebarea nu a fost pusă. Nu despre război. Nu despre istorie. Ci despre
prezent. Despre ce facem cu aceste povești astăzi. Despre ce învățăm din ele, dincolo de formule, dincolo de manuale,
dincolo de festivism.
Evenimentul se încheie cum a început, ordonat, politicos,
previzibil.
Lumea se
ridică. Se salută. Se schimbă câteva impresii care nu spun nimic. Și rămâne, în
urmă, un sentiment ciudat. Nu că ar fi fost ceva greșit. Ci că a lipsit ceva
esențial.
Poate exact acel lucru care face diferența între a vorbi despre istorie și a o înțelege. Sau, mai simplu spus: între
zgomot și adevăr.
Claudiu Oteleanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu