Țara în care cocoșii cântă după plecarea zorilor. Proza scurta.

Într-o dimineață fără anotimp, România se trezi cu gust de rugină în gură și cu toate clopotele întoarse cu limba spre pământ.

Dormise prost. Visase că Dunărea curgea înapoi, că munții coborau spre câmpie ca niște bătrâni izgoniți din propria casă, iar satele își puneau lacăt la fântâni și plecau, desculțe, către hotare.

Se privi într-o oglindă ciobită și nu se mai recunoscu.

Purta pe umeri o ie cusută cu promisiuni deșirate, iar din buzunare îi cădeau școli fără copii, spitale cu ferestre stinse, fabrici prefăcute în buruieni și fotografii ale unor oameni care zâmbeau departe, în limbile altor țări.

— Trebuie să aflu cine este mai puternic decât mine, spuse România. Poate așa voi înțelege cine mă sfâșie.

Și porni la drum.

Mai întâi ajunse la casa Legii, o clădire albă pe dinafară și plină de coridoare întunecate pe dinăuntru. Legea stătea la masă, legată la ochi, cu balanța ruginită și cu un teanc de dosare crescându-i dinainte ca un zid.

— Lege, tu ești cea mai puternică în țara aceasta?

Legea râse fără bucurie.

— Eu? Nici vorbă. Ordonanța este mai puternică decât mine. Eu mă nasc greu, între dezbateri, jurăminte și speranțe. Ea vine noaptea, pe ușa din dos, și până dimineață îmi schimbă numele, rostul și rudele.

România găsi Ordonanța într-o cârciumă fără firmă, scriind cu cerneală proaspătă pe genunchi.

— Ordonanță, tu ești cea mai puternică?

— Nu, răspunse ea. Semnătura este mai puternică. Eu pot spune orice, dar fără o mână bine așezată nu valorez nici cât hârtia pe care am fost scrisă.

Semnătura locuia într-un palat cu o mie de uși și nicio fereastră. Purta un stilou de aur la piept și mănuși, ca să nu-i rămână urmele pe hotărârile luate.

— Tu ești cea mai puternică?

— Nu. Funcția este mai puternică. Eu nu fac decât să mă așez acolo unde mă trimite ea. Astăzi semnez adevărul, mâine minciuna, iar poimâine declar că nu-mi mai recunosc scrisul.

Funcția ședea într-un jilț prea înalt pentru statura ei. Își schimba glasul după cine intra în încăpere.

— Funcție, tu conduci România?

— Eu doar mă prefac. Partidul este mai puternic. El mă naște dintr-o listă, mă hrănește dintr-un buget și mă îngroapă sub aplauze atunci când nu-i mai sunt de folos.

Partidul era răspândit prin toate odăile unei clădiri. Într-una vorbea despre popor, în alta împărțea funcții, iar în pivniță număra voturi care încă nu fuseseră date.

— Partidule, tu ești cel mai puternic?

Partidul trase perdelele.

— Mai încet, să nu ne audă sponsorii. Banul este mai puternic decât mine. El cumpără afișe, conștiințe, tăceri și câteodată chiar revolte. Cu destui bani, și lupul poate fi ales paznic la stână.

Banul locuia într-un seif, dar avea cheile tuturor caselor.

— Banule, tu stăpânești țara?

Banul sună din zimți.

— Nu. Frica este mai puternică. Eu trebuie să-i plătesc pe oameni. Frica îi face să se supună singuri și să-i mulțumească celui care îi ține în genunchi.

Frica umbla noaptea prin sate și orașe, lipind lacăte nevăzute pe gurile oamenilor.

— Frică, tu ești cea mai puternică?

— Nu. Minciuna este mai puternică. Eu îi fac să tacă. Ea îi face să creadă că tăcerea lor este înțelepciune, că lanțul este brățară și că prăpastia din față nu-i decât o umbră desenată de dușmani.

Minciuna apăru îmbrăcată frumos, luminată din toate părțile și înconjurată de microfoane.

Avea câte un adevăr mic în fiecare buzunar, numai bun de arătat atunci când cineva o acuza că minte.

— Minciună, tu ai cucerit România?

— Nu de una singură. Uitarea este mai puternică. Eu trebuie să inventez zilnic alte povești. Uitarea așteaptă. După câțiva ani, oamenii nu mai știu cine le-a închis fabrica, cine le-a vândut pădurea, cine le-a golit satul și cine s-a întors, zâmbind, să le ceară din nou votul.

Uitarea stătea culcată peste arhive, peste crucile eroilor și peste promisiunile făcute în piețe.

— Uitare, tu ești cea mai puternică?

— Nu. Nepăsarea este mai puternică decât mine. Eu omor trecutul. Ea omoară și ziua de mâine. Din pricina ei, omul vede casa vecinului arzând și își încălzește palmele la foc.

Nepăsarea locuia într-o casă cu obloanele trase. În curte avea o bancă pe care nu se așeza nimeni, ca nu cumva să fie rugat să ajute.

— Nepăsare, tu ai învins România?

Nepăsarea căscă.

— Aproape. Dar încă mă tem de Popor. Dacă s-ar trezi cu adevărat, dacă ar înțelege că nu este o turmă adunată numai în ziua alegerilor, toate puterile dinaintea mea s-ar risipi ca fumul deasupra unei miriști.

România plecă să-și caute Poporul.

Îl găsi împrăștiat peste tot.

O parte muncea pământul. Alta îngrijea bătrânii altor țări. Unii își creșteau copiii prin convorbiri video, alții își numărau pensia în fața farmaciei. Unii purtau costume și vorbeau despre viitor, alții căutau prin gunoaie resturile prezentului.

— Poporule, tu ești cel mai puternic?

Poporul își coborî privirea.

— Aș putea fi. Dar Dezbinarea este mai puternică decât mine. M-a învățat să-mi urăsc fratele fiindcă votează altfel, să-mi disprețuiesc vecinul fiindcă se roagă altfel și să caut trădători chiar și printre cei care suferă lângă mine. Mi-a împărțit aceeași sărăcie în tabere care se înjură de pe câte un mal al aceleiași nenorociri.

Dezbinarea petrecea într-un han luminat de ecrane. Lăutarii cântau fiecare alt cântec, iar mesenii se băteau pentru note pe care nu le auzeau bine.

Tronul ei era făcut din lozinci, vorbe tăiate și bucăți de adevăr.

— Dezbinare, tu ești cea mai puternică?

Ea își umplu paharul, dar mâna îi tremura.

— Așa am crezut. Am despărțit prieteni, familii și generații. Am făcut din orice neînțelegere un război și din orice prost un profet, dacă a știut să strige destul de tare. Dar există cineva de care mă tem.

— De cine?

— De omul care refuză să urască. De omul care nu-și vinde vecinul pentru un blid și nici conștiința pentru o funcție. De omul care, atunci când i se poruncește să aleagă o tabără, alege adevărul.

Atunci România se duse la Deznădejde.

O găsi pe un tron de cenușă, cu tâmplele sprijinite în palme. În jurul ei dormeau toate proiectele începute și neterminate, toate jurămintele încălcate și toate trenurile care plecaseră fără să se mai întoarcă.

— Tu ești cea mai puternică?

Deznădejdea răspunse:

— Am crezut că sunt. Am văzut oameni care nu mai așteptau nimic, tineri care nu mai găseau niciun motiv să rămână și bătrâni care nu mai aveau cui povesti ce fusese odinioară țara lor. Dar, în fiecare noapte, cineva aprinde o lumânare. Cineva împarte ultima pâine. Cineva ridică un străin căzut în drum. Din pricina lor nu-mi pot desăvârși împărăția.

— Cine le dă puterea aceasta?

Deznădejdea arătă spre o biserică mică, rămasă aprinsă la marginea unui sat aproape pustiu.

România intră.

Iisus stătea singur, lângă o icoană înnegrită de fumul atâtor rugăciuni. Nu purta coroană, nu avea paznici și nu venise să ceară voturi.

România îngenunche și Îl întrebă:

— Doamne, mai poate fi salvată o țară care se destramă? Mai poate fi adunat ceea ce noi am risipit?

Iisus privi către satele fără copii, către orașele în care oamenii se grăbeau fără să mai știe încotro, către pădurile culcate la pământ și către mamele care puneau de Crăciun farfurii pentru cei plecați.

Apoi spuse:

— Eu nu v-am părăsit. Voi v-ați părăsit unii pe alții.

România își acoperi fața.

— O țară nu moare când îi este furat aurul, spuse El. Nici când îi sunt tăiate pădurile și nici când îi pleacă fiii. Acestea sunt răni grele, dar se pot vindeca. O țară moare atunci când oamenii ei nu mai simt durerea celuilalt. Când fiecare își salvează numai propria casă, chiar dacă satul întreg arde.

— Și cine este cel mai puternic în această lume?

Iisus se aplecă, luă un pumn de țărână și îl lăsă să curgă încet printre degete.

— Nu cel care stăpânește. Nu cel care strigă. Nu cel care cumpără. Cel mai puternic este omul care, având toate motivele să devină fiară, rămâne om.

Afară, undeva departe, cântă un cocoș. Nu vestea dimineața. Dimineața trecuse de mult.

Nu vestea zorile. Întreba doar dacă mai are pentru cine să le vestească.

Claudiu  Oteleanu