Nea Mihai și șarpele. Proza scurta.

 

În iulie, Tâmpa miroase a rășină și a piatră coaptă de soare. De pe băncile din Livada Poștei se aud turiștii, iar sus, pe potecă, liniștea începe mai devreme decât umbra.

În Șchei, puțini îi mai știau numele din botez. Numai preotul de la Sfântul Nicolae îi mai spunea, din când în când, Constantin. Dar nici el nu părea convins că așa îl cheamă.

Nea Mihai urca în fiecare miercuri. Nu din credință. Din obișnuință. Spunea că, dacă nu vede Brașovul de sus o dată pe săptămână, parcă îi ruginesc gândurile.

Ajunsese aproape de cotul unde poteca se strâmtează între două stânci, când ceva i se încolăci peste privire.

Un șarpe. Subțire. Lung. Nemişcat. Își ținea capul ridicat chiar în mijlocul cărării.

Nea Mihai încremeni. Nu-i fusese frică în armată. Nu-i fusese frică atunci când îi murise femeia. Dar de șerpi se temuse de când îl știa lumea.

Își făcu încet semnul crucii. Se dădu un pas înapoi. Apoi încă unul.

— Treci tu primul..., mormăi, fără să știe dacă vorbește cu șarpele sau cu Dumnezeu.

Stătură așa, față în față, poate un minut. Poate două. Poate cât îi trebuie destinului să mute un om dintr-un loc în altul.

Șarpele se strecură în iarbă fără zgomot.

Nea Mihai rămase câteva clipe să-și potolească inima.

Când porni din nou, auzi un pârâit sec. De sus se desprinse o bucată de stâncă. Nu foarte  mare. Destulă însă cât să strivească locul unde ar fi fost cu două minute înainte.

Praful se ridică alene. Păsările tăcură. Nea Mihai își scoase șapca. Nu se uită la piatră. Se uită în iarba unde dispăruse șarpele.

— Măi... drace...

Atât spuse. Nici nu știa dacă-l înjurase. Sau îi mulțumise.

De atunci, oamenii din Șchei spun că pe Tâmpa șerpii nu mușcă pe cine trebuie. Îi opresc doar pe cei pe care muntele nu vrea să-i lase să treacă. Iar când cineva râde de vorba asta, Nea Mihai își aprinde o țigară, privește spre stânca rămasă fără colț și spune încet:

— Muntele, își cunoaște oamenii mai bine decât se cunosc ei între ei.

 Claudiu Oteleanu