PENTRU CĂ MĂGARUL ARE IDEILE SALE, PE CARE NU înțelege să le discute cu
nimeni (c’est mon opinion, et je la partage), oamenii s-au pus de acord să-l
calomnieze.
În acest chip, pentru grosul judecăților, Măgarul a ajuns să fie un fel
de porc-cu-copite, un Tîmpit-de-drept-divin, un individ cu vocația de a fi
inferior, — în sfîrșit, un Măgar!
Ființă austeră și de o demnă umilitate, Măgarul se dispensează de
confortul la care aspiră acest pretins văr al său, calul, și cere o pîine mai
neagră, dar un tratament mai onorabil.
Observi numaidecît că e de neam prost! Că nu e înrudit deloc cu calul! Încrucișat cu calul, Măgarul dă
naștere la o specie hibridă — Catîrul — care nu lasă urmași, ceea ce constituie
semnul suveran al opoziției naturii, deci al neînrudirii. Urechile sale,
împrumutate de la iepuri, și care nu au nici barem scuza de a fi muzicale, sau
scuza fricii, care modifică corpul, îl denunță pe Măgar ca pe un poltron, ca pe
un laș.
Prima calomnie i-a pus-o pe cap însăși natura. Mai observi apoi că
individul nostru are toate pasiunile năpăstuitului, ale necăjitului: e răbduriu
și e prolific.
Pînă și foamea — care e o veche
cunoștință a Măgarului — îi sugerează idei senzuale. Asta îți risipește toată
poezia! Este plăcerea calicului...
Ipotezele care s-au făcut asupra originii Măgarului n-au dus la concluzii
mulțumitoare. Știm numai că Măgarul e despărțit de cal prin specii
intermediare, care au dispărut, și că a fost cucerit și adaptat la societate,
foarte tîrziu, probabil din niște regiuni ingrate sub raportul climei, unde
toți rămîneau scurți de picioare, ca toți subnutriții.
Coada lui aproape lipsită de păr, coama rară și uscată, lipsa lui de
selecție în alimentație, proporțiile lui fizice, viața lui afectivă, totul îl
portretizează în defavoare. Dar ceea ce îl arată obosit și învechit în speța
lui, este rapida, monstruoasa, trista bătrînețe care-l atacă de timpuriu,
precocitatea îndărătniciilor lui, îngroșarea pielii lui. E singurul animal păros la care nu găsești niciodată paraziți! Ce să ia
paraziții de la Măgar? Piele groasă, domnule!...
Lucius Apuleius a scris o carte splendidă, autobiografia unui Măgar
clasic.
Trăiește, ca și calul, pînă aproape de treizeci de ani, suferă de boli
mai puține decît calul, și în general le suportă mai bine — ceea ce de asemenea
îi confirmă vechimea. Este cu mult mai răspîndit, pe fața pămîntului, decît
calul, și nici o climă nu-l descurajează.
E uns cu toate alifiile. Îi priește orice hrană. Lipsit de orice
specialitate, face orice fel de muncă, însă cu o condiție: să nu-l silești, să
nu-i arăți că ești mai deștept decît el, să nu vrei nimic împotriva voinței
lui, să-i lași impresia că „colaborezi“, făcîndu-l să facă ce trebuie.
Măgarul este un animal foarte bătut, de mii de generații mereu bătut,
lucru care i-a perfecționat pielea care continuă să fie bătută și după moarte,
fiindcă cele mai bune tobe de orchestră simfonică se fac din piele de Măgar,
piele acordabilă după diapazon de la Do, pînă la Do, o octavă perfectă. Majoră
sau minoră, pielea lui cîntă mai bine decît a cîntat animalul în viață.
Această prodigioasă piele este ceea ce se numește „chagrin“ (tristețe).
Din unele oase de Măgar se fac flaute scumpe, care interpretează pe Bach,
pe Haendel, pe Mozart și pe Beethoven.
Ca și furnica, în raport cu micimea corpului său Măgarul e capabil să
ducă cele mai voluminoase poveri.
E un animal sărac. Nu mai are decît o singură consolare: să fie
mîndrul... Și este. — ce e drept!
Uite, așa de calic cum îl vedeți, trăitor în mizerie, Măgarul ține să fie
tratat ca un cineva și nu se înduplecă să fie concesiv. În privința orgoliului,
care uneori este masca socială a paupertății, Măgarul gîndește echitabil. Asta
ne scoate din sărite!
Dar dacă nu te stimezi singur, nu te
stimează nimeni!
Claudiu Oteleanu
