Capitolul pe care îl urăsc. Proza scurta.

 

    Există seri în care am impresia că Dumnezeu a închis cartea vieții mele chiar la pagina pe care n-aș fi vrut s-o citesc niciodată, iar eu, rămas singur între coperțile ei, mă încăpățânez să cred că aceasta este întreaga poveste, că nu mai urmează nimic după această înșiruire de dezamăgiri care se adună una peste alta asemenea pietrelor desprinse din Tâmpa după o iarnă prea grea, uitând că niciun munte nu se sfârșește în locul unde privirea mea obosește și că niciun drum nu este vinovat fiindcă eu n-am avut răbdarea să-l străbat până la capăt.

    Poate că cea mai mare neputință a omului nu este aceea de a suferi, ci de a crede că suferința lui are ultimul cuvânt, de parcă destinul ar fi un judecător grăbit, care își pronunță sentința înainte de a asculta toate mărturiile, iar viața ar fi obligată să rămână pentru totdeauna închisă în aceeași încăpere întunecată în care am intrat într-o zi fără să știm că undeva, dincolo de zidul pe care îl lovim cu pumnii, există deja o ușă.

    Mi-a trebuit mult timp ca să înțeleg că nu anii sunt cei care ne schimbă, ci paginile pe care am fi vrut să le smulgem din propria noastră poveste și pe care, din fericire, n-am avut puterea să le rupem; fiindcă tocmai ele, cele pe care le-am urât, cele pe care le-am citit cu lacrimi sau cu revoltă, au rămas lipite de suflet mai bine decât toate zilele în care am fost fericiți fără să băgăm de seamă că fericirea, asemenea aerului, nu se vede decât după ce începe să lipsească.

    Astăzi nu mai am curajul să-I cer lui Dumnezeu să-mi rescrie viața. Îi cer doar să nu mă lase să închid cartea înainte de vreme. Mi-e teamă de oamenii care cred că au ajuns la ultimul capitol, fiindcă, de cele mai multe ori, nu destinul le-a sfârșit povestea, ci nerăbdarea lor de a nu mai întoarce încă o pagină.

    Și poate că aceasta este singura speranță care merită păstrată până la capăt: aceea că Dumnezeu nu scrie niciodată cu graba oamenilor și că, atunci când noi credem că am ajuns la sfârșitul cărții, El nu a făcut decât să lase cerneala să se usuce înainte de a începe cel mai frumos capitol.

Claudiu Oteleanu