Flota din raft. Proza scurta.

 

În fiecare seară, exact la miezul nopții, când ultimul om stingea lumina, începea schimbul de gardă.

Prima se trezea bătrâna corabie cu pânze. Catargele trosneau încet, iar frânghiile se întindeau ca după un somn lung.

— Vânt dinspre răsărit... murmura ea. Ridicați ancora!

Lângă ea, velierele mai mici își desfăceau pânzele albastre, iar din capătul raftului apărea distrugătorul. Nu vorbea niciodată. Își aprindea doar luminile de poziție și pornea încet înainte, ca un paznic al întregii flote.

Camera devenea ocean. Lumina albastră se transforma în lună, iar lemnul raftului într-o mare liniștită.

Nimeni nu știa că între cele două cărți din bibliotecă exista o strâmtoare. Acolo curenții erau puternici și numai căpitanii adevărați puteau trece fără să lovească țărmul de hârtie.

În fiecare noapte navigau. Nu spre insule. Nu spre comori. Ci spre amintirile oamenilor care le construiseră.

Corabia cea bătrână își amintea mâinile unui bunic. Velierul din mijloc păstra râsul unui copil care îi lipise primul catarg strâmb. Distrugătorul își amintea un om tăcut, care îl terminase într-o iarnă, după multe seri petrecute singur.

Corăbiile știau un adevăr pe care oamenii îl uitaseră. Niciun vas nu este construit doar din lemn, metal sau pânză. Fiecare poartă,  câteva ore din viața celui care l-a făcut. Iar timpul, odată prins între scânduri, nu mai moare niciodată.

Dimineața, înainte să răsară soarele, flota se întorcea la locul ei. Catargele redeveneau nemișcate. Pânzele înghețau. Distrugătorul își închidea luminile.

Iar omul care intra primul în cameră zâmbea fără să știe de ce. Avea impresia că una dintre corăbii își schimbase puțin poziția.

Și avea dreptate.

Doar că nimeni nu l-ar fi crezut vreodată

Claudiu Oteleanu