Jurnalul
unui an terifiant
Anul 2018 nu a început deloc bine pentru mine. Îmi amintesc clar ziua de
3 ianuarie când Marian Mureșanu Puiu a părăsit această lume la vârsta de
aproximativ 73-74 de ani.
Nu am putut să particip la înmormântare, dar am dus împreună cu Rozy o
coroană pe care am scris numele nostru. Odihnește-te în pace, Puiu...
Până în martie nu s-a întâmplat nimic deosebit, dar atunci am fost
cuprins de o gripă devastatoare care m-a ținut la pat trei zile. Din fericire,
nimeni din familie nu a fost afectat, însă soacra mea a luat gripa și ea, iar
în momentul în care scriu aceste rânduri, încă mai tușește puternic. Este deja
a treia săptămână de când se luptă cu boala, o tuse infernală care nu pare să
se mai oprească.
Ne-am revăzut abia pe 30 iulie 2018, după o lungă și dureroasă perioadă
de tristă amintire în care am trecut printr-o apendicită cu peritonită, o
situație din care abia am ieșit cu viață. Primele simptome le-am avut pe 23 mai
2018, începând cu o durere musculară care mi-a cuprins toată partea inferioară
a abdomenului, sub buric. Nu am dat importanță, crezând că-mi trece, o simplă
febră musculară. Abia pe 25-26 mai, când situația s-a înrăutățit și am început
să am greață și vărsături, am realizat gravitatea problemei. Totuși, nici atunci
nu am mers la spital. Situația a culminat pe 27 mai, duminică. Durerile și
spasmele deveniseră insuportabile, vomitam neîncetat. Am sunat la salvare și am
fost operat de urgență... În final, am scăpat.
Nu știu ce să mai scriu despre aceste evenimente petrecute în spital.
Cert este că am revenit la muncă și sunt reparat. Până acum am fost un
luptător, de acum am intrat în rezerva. Scrisul e ca un tatuaj pe piele, un
prilej de contemplare a realității, de reținere și memorare a unui eveniment
sau simțământ pe care l-ai trăit profund și te-a marcat în viață.
Îl vrei scris cu sângele tău pe perete, îți vibrează permanent în
memorie și vrei să-l ridici în rang de stindard, să-l poată privi toată lumea
din jurul tău.
Am marcat un an terifiant, cu multe inundații în țară, ploi abundente în
fiecare zi. Oare vin extratereștrii anul acesta? Nu încă, nu au venit, cel
puțin nu la noi, dar am ajuns eu, sau o parte din mine, la ZEI. Mi-am reluat
amintirile pe 29 octombrie 2018.
Deci, am ajuns în spital, duminică, 27 mai 2018, după patru zile de
durere neîntreruptă în zona burții, eu crezând că este o ruptură musculară
căpătată cu câteva zile în urmă de la mersul pe jos, atunci când am venit de la
botezul lui Coco. Dar nu a fost așa! Sâmbătă am vomitat tot ce aveam în mine,
iar duminică dimineața la fel. Durerile s-au amplificat peste măsură, încât cu
greu mai stăteam în picioare. I-am dat telefon soției mele, care plecase la o
prietenă, și am rugat-o să sune ea la salvare, pentru că eu nu mai puteam nici
să vorbesc.
Salvarea a
venit cam într-o jumătate de oră. Eram terminat de durere, abia am ajuns la
salvare, ajutat de cei din ambulanță. Ajuns la spital, am intrat la triaj unde
mi s-au făcut analize și am fost cărat pe un scaun cu rotile prin diverse
locuri. Încă nu se știa ce aveam. La aparatul cu tunel, însă, s-au lămurit
problemele. Câțiva doctori se uitau uimiți la mine, la ce vedeau, caci îi
vedeam cum se mirau că mai trăiesc. Atunci mi-am dat seama că e gravă situația.
Apoi a venit
un doctor foarte bun care mi-a spus că trebuie să mă taie cât mai curând...
Mi-a stat graiul. Ce să mai zic... Am semnat formularele pentru operație și am
trecut la bărbierit. Am zis: faceți ce vreți cu mine, fie ce o fi, nu mai
contează!
Rosana m-a
însoțit pe tot parcursul triajului și a suferit împreună cu mine vestea
tragică. Am fost așezat pe masa de operație cam în două ore de la venirea în
spital și am asistat la bărbierirea zonei abdominale cu mult interes. Apoi a
mai durat câteva minute și am intrat într-o anestezie totală și nu am mai
simțit nimic.
M-am trezit
a doua zi la reanimare cu multiple branule și transfuzii în brațe, întins pe un
pat, în compania altor bolnavi care își numărau minutele ca și mine. M-am
trezit după prima noapte de inconștiență, după operație, și mi-am zis că am
scăpat pe moment. Durerile se alinaseră, burta îmi era înfășurată în bandaje,
sub cearșaf, și nu aveam de unde să știu decât mai târziu ceea ce se petrecuse
acolo.
Am stat
conectat la aparate până spre amiază, când doi doctori, o femeie și un bărbat,
au început să se ocupe de recuperarea mea fizică. Aparatele nu arătau că starea
mea se îmbunătățește. Venele mele nu mai puteau răspunde la transfuzii, erau
atrofiate din cauza deshidratării la care a fost supus organismul, rinichii
erau cuprinși de oboseală și sufereau alături de mine nemaiputând face față
travaliului. Mi s-a explicat acest lucru și mi s-a propus a-mi introduce un
cateter în vena aorta, pentru a-mi favoriza procesul transfuziei, din cauza că
venele mele nu mai rezistau. Nu am înțeles prea bine acest lucru, pentru că în
cazul montării acestui cateter, trebuia să semnez iar niște hârtii.
Introducerea cateterului presupune o intervenție interioară în organism a unui
obiect străin. Am semnat cu ultimele puteri foile respective. Nu aveam de ales,
aș fi făcut orice lucru care îmi putea restabili sănătatea.
S-au chinuit vreun sfert de oră până să-l introducă, timp în care mie mi s-a părut o veșnicie. L-au cusut de pielea mea cu greu, medicul urcându-se practic pe mine pentru a reuși acest lucru. În sfârșit au reușit și procesul de transfuzie s-a reluat. Curgeau prin mine kilograme întregi de transfuzie, iar din tubul care îmi era băgat prin nas în stomac ieșeau reziduurile. Pe corp aveam montați senzori de tensiune, la deget aveam un dispozitiv pentru puls, nu i-am putut număra cu precizie, cred că erau vreo 6-8 senzori conectați la PC. Toate aparaturile tiuiau și acești doctori minunați, căci erau ca niște zei pentru mine, mă ajutau să-mi revin la viață dozând concentrațiile de transfuzie în așa fel încât să-mi recapăt toate funcțiile vitale. Începusem să mă simt în apele mele, am atipit și am simțit o Zână bună care avea grijă de mine și mă salva de la pieire. Era doctorița care nu s-a dezlipit de mine până când nu mi-am intrat în parametri. Alături de ea, doctorul, îmi pare rău că nu le-am reținut numele, au vegheat la aducerea mea pe un nivel de plutire. Am luptat alături de aceștia până în ultima clipă.
Au reușit, au plecat mulțumiți, aparatele arătau că m-am
stabilizat și eu am adormit liniștit.
