De
la dronele turcești la Marea Neagră: într-o Europă care se reînarmează,
Bucureștiul nu-și mai poate permite să fie doar cumpărător.
Există
momente în geopolitică în care o fotografie spune mai mult decât zece
comunicate diplomatice.
La Ankara,
Christian Stocker și Recep Tayyip Erdoğan au pus punct, cel puțin pentru
moment, unei perioade în care relațiile dintre Austria și Türkiye erau definite
mai ales prin neîncredere, critici și confruntări politice.
Nu s-a
produs o convertire ideologică. Nu s-a șters trecutul. Austria nu a devenit
peste noapte admiratoarea lui Erdoğan.
S-a
întâmplat ceva mult mai simplu și, în politica internațională, mult mai
important, interesul a învins retorica.
Cancelaria
de la Viena vorbește acum despre cooperare pragmatică. Despre comerț. Despre
infrastructură. Despre migrație. Despre securitate. Despre rolul Türkiye în
Ucraina și Orientul Mijlociu.
Cu alte
cuvinte, Viena a descoperit ceea ce geopolitica știa déjà, poți să nu-l
placi pe Erdoğan, dar nu poți elimina Türkiye de pe hartă. Europa și-a
permis prea mult timp luxul moralismului fără putere
Ani la
rând, relația unei părți a Europei cu Ankara a fost construită din rezoluții,
avertismente, negocieri înghețate și lecții politice.
Între timp
Türkiye a făcut altceva. A produs. A investit. A construit. A transformat
industria de apărare într-un instrument de politică externă.
Dronele
turcești au devenit probabil cel mai vizibil simbol al acestei transformări,
dar adevărata poveste nu este Bayraktar.
Povestea
este autonomia strategică.
Când
anumite componente occidentale au devenit greu accesibile, industria turcă nu a
închis fabrica și nu a convocat o conferință despre solidaritate.
A încercat
să le producă singură. Asta schimbă raporturile dintre state. În geopolitică,
țara care produce începe inevitabil să discute altfel cu țara care cumpără.
România?
Aici apare
ironia.
În timp ce
la Viena se discută despre noul pragmatism față de Ankara, România este deja
mult mai profund legată de industria turcă de apărare decât lasă impresia
discursul public de la București.
Armata Română a contractat 18 drone Bayraktar TB2.
România a
comandat peste o mie de vehicule blindate Cobra II, iar producția a început
inclusiv la Mediaș. România, Türkiye și
Bulgaria patrulează împreună Marea Neagră pentru combaterea minelor marine.
Prin
urmare, întrebarea pentru București nu mai este „Trebuie să colaborăm cu
Türkiye?”
Răspunsul
este evident. O facem deja. Întrebarea adevărată este:
„Ce primește România pe termen lung
din această colaborare?”
România trebuie să treacă de la client la partener Aceasta este marea miză. România a petrecut prea
multe decenii cumpărând securitate.
Avioane.
Rachete.
Transportoare.
Radare.
Drone.
Toate sunt necesare.
Dar un
stat serios nu măsoară succesul unei achiziții militare doar în numărul de
echipamente care intră pe poarta unității.
Îl măsoară
și în: locuri de muncă create; tehnologie transferată; componente fabricate
local; capacitate de mentenanță; ingineri formați; exporturi viitoare; proprietate
intelectuală.
Modelul de
la Mediaș este mult mai important, din această perspectivă, decât simpla
fotografie a unui transportor nou.
Pentru că
acolo apare începutul unei politici industriale. România nu are nevoie doar de
Bayraktar.
Are nevoie
să știe cum se construiește următorul Bayraktar.
Marea Neagră nu ne permite luxul
pasivității
Pentru
Austria, Türkiye este un partener important. Pentru România este ceva mai mult.
Este vecinul nostru strategic de peste Marea Neagră.
Orice
ecuație serioasă privind securitatea regională trece prin București și Ankara. Războiul
din Ucraina a demonstrat brutal că Marea Neagră nu mai este o periferie. Este
frontieră militară. Coridor energetic. Rută comercială. Spațiu de confruntare
tehnologică. Iar Türkiye controlează Bosforul.
Din
această perspectivă, o relație româno-turcă matură nu este o opțiune exotică de
politică externă. Este o necesitate geografică.
Dar pragmatismul nu înseamnă obediență
Aceasta
este probabil lecția cea mai importantă și din vizita cancelarului austriac.
Stocker a
mers la Ankara, a vorbit despre cooperare, dar a reafirmat și poziția Austriei
privind drepturile omului, statul de drept și libertatea presei.
Asta
înseamnă diplomație matură. Poți să ai diferențe. Poți să critici
si în același timp poți să faci
afaceri și să construiești securitate împreună.
Politica externă nu este un concurs de simpatii. Este administrarea intereselor.
Lecția pentru România
România
trebuie să înceteze să creadă că politica externă înseamnă alegerea permanentă
între două extreme, să fii obedient sau să fii ostil. Există și a treia
variantă.
Să
fii util, puternic și greu de ignorat.
Türkiye
și-a construit această poziție în ultimii douăzeci de ani prin industrie,
armată, infrastructură și o politică externă uneori incomodă, alteori
contradictorie, dar aproape întotdeauna construită în jurul propriului interes.
România
are astăzi o oportunitate extraordinară. Este membră NATO. Este membră UE. Este
principalul stat aliat de pe flancul sud-estic al Uniunii Europene la Marea
Neagră. Are acces la tehnologie occidentală. Are parteneriat strategic cu
Statele Unite si are o relație militară și economică din ce în ce mai
importantă cu Türkiye.
Problema
este dacă știm să transformăm această poziție geografică într-o poziție
politică. Pentru că între a sta la intersecția drumurilor și a controla
intersecția este o diferență enormă. Austria pare să fi înțeles că vremurile
discursurilor comode au trecut.
România ar
trebui să înțeleagă ceva și mai important, în lumea care vine, nu va conta
doar de partea cui ești. Va conta ce produci, ce controlezi și ce poți
pune pe masă atunci când începe negocierea.
Claudiu Oteleanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu