Timpul care trece
În tăcerea unei după-amiezi de vară, timpul pare să se dilate, amintindu-mi de inevitabilul sfârșit care ne pândește pe toți. Fiecare secundă se scurge încet, ca o picătură de ploaie pe fereastra uitată deschisă. Mă gândesc la trecut, la zilele în care viața părea un dans fără de sfârșit, un vals neîntrerupt pe scena unei lumi pline de promisiuni.
Dar timpul, cu răbdarea sa nemiloasă, ne învață că nimic nu rămâne la fel. Privesc în jur și văd umbrele oamenilor care au fost odată, siluete fantomatice în amintirile mele. Uneori mă întreb dacă acele momente au fost reale sau doar vise împrăștiate în vântul schimbării.
Dragostea, acea iluzie efemeră, se împletește cu dorințele noastre, dar la fel de repede se evaporă, lăsând în urmă un gust amar. Ne agățăm de cuvinte nespuse, de atingeri uitate, sperând să regăsim o fărâmă din ceea ce a fost cândva. Dar poate că adevărata frumusețe a iubirii constă în impermanența ei, în acea clipă de magie care, odată trecută, devine parte din noi.
Moartea, acea ultimă frontieră, este singura certitudine pe care o avem. Ne temem de ea, o evităm în gânduri și conversații, dar în cele din urmă, ne apropiem de ea cu fiecare pas făcut. Poate că nu este un sfârșit, ci o transformare, o trecere într-un alt mod de a exista. Sau poate doar un somn adânc, fără vise.
Așadar, trăiesc cu conștientizarea că timpul nu este un dușman, ci un tovarăș tăcut. Fiecare zi este o pagină nouă, o șansă de a înțelege mai bine cine suntem și ce căutăm. Și, în acest proces, poate că vom găsi răspunsurile pe care le căutăm sau, cel puțin, liniștea de a accepta că unele întrebări nu au nevoie de răspunsuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu