Reeducarea Sfinților. Proza scurta.

 

Reeducarea Sfinților

Era o dimineață gri de februarie când Abel, tânărul psiholog, trecu pentru prima dată pragul penitenciarului din Brăila. Dincolo de zidurile înalte și sârmele ghimpate, simțea o greutate apăsătoare, un amestec de disperare și neputință. Fusese numit aici pentru a evalua starea psihologică a deținuților și a propune măsuri de reabilitare. În inima sa, spera să aducă o schimbare, oricât de mică, în viețile celor închiși.

Riana Mar, Ministrul Justiției, declarase recent că „ar trebui să fii sfânt ca să te poți reeduca în condițiile precare existente în prezent în penitenciarele din România”. Abel, în drum spre biroul său improvizat dintr-o celulă abandonată, se întreba cât adevăr ascund aceste cuvinte.

În penumbra coridoarelor lungi, întâlni privirile goale ale deținuților. Fiecare ochi părea să spună o poveste nespusă, o povară nespusă. Ajunse în biroul său și își scoase jurnalul, un refugiu în care își nota gândurile și observațiile. Privi pe fereastra mică, cu bare groase de metal, și începu să scrie:

 

Februarie 10, 2024

Am ajuns la penitenciarul din Brăila. Aerul e dens, greu de respirat, iar celulele sunt supraaglomerate. Deținuții petrec 23 de ore pe zi închiși în spații mici, de abia respirabile. E imposibil să-ți imaginezi cum cineva ar putea găsi reabilitarea în astfel de condiții.

Dincolo de fereastră, zări un grup de deținuți care discutau în șoaptă. Își concentră atenția asupra unui bărbat înalt, cu părul grizonat și privirea calmă, aproape senină. Era Cain, un fost profesor de literatură condamnat pentru fraudă. Cu un aer de demnitate rătăcită, părea să se diferențieze de ceilalți.

În zilele următoare, Abel avu mai multe sesiuni cu Cain. Află că își pierduse slujba și familia din cauza unei erori care i-a distrus reputația. În ciuda dificultăților, Cain își păstra dorința de a citi și de a învăța. El devenise o sursă de încurajare pentru ceilalți deținuți, oferindu-le lecturi și discuții despre literatură.

„Cum reușești să rămâi atât de calm?” îl întrebă Abel, într-o zi.

Cain zâmbi trist. „Nu am altă opțiune. Dacă nu găsești pacea în tine însuți aici, nu o vei găsi nicăieri.”

Abel înțelese atunci cuvintele Rianei Mar. Reeducarea nu era doar o chestiune de condiții materiale, ci și de voință interioară. Erau puțini cei care, ca și Cain, aveau această putere.

Într-o zi, Abel primi vestea că România fusese condamnată din nou de CEDO pentru condițiile din penitenciare. Se întoarse în biroul său și deschise jurnalul.

 

Martie 3, 2024

Cain îmi amintește în fiecare zi că reeducarea este un proces intern. Dar ce se întâmplă cu cei care nu au această forță? Cum putem spera să le oferim o șansă reală în aceste condiții? Sistemul are nevoie de reforme profunde, dar și de o schimbare de mentalitate. 

În ultimele sale zile la Brăila, Abel organiză un grup de lectură și discuții, sperând să planteze semințele schimbării. Plecă de acolo cu un amestec de speranță și tristețe. Știa că drumul spre reeducare era lung și plin de obstacole, dar întâlnirea cu Cain îi dăduse încrederea că schimbarea era posibilă, chiar și în cele mai grele condiții.

Riana Mar, avea dreptate: pentru a te reeduca într-un penitenciar românesc, trebuia să fii aproape un sfânt. Dar Abel spera că, prin eforturi constante și mici victorii, sfințenia putea deveni o vocație pentru mai mulți.

Într-un moment în care Biserica Ortodoxă Română se pregătește să canonizeze 16 sfinți, mulți dintre aceștia fiind persoane care au îndurat suferințe în închisori, reiese o paralelă izbitoare între viețile lor și situația actuală din penitenciarele României. Acești sfinți, care și-au găsit vocația și au scris opere importante în timp ce erau încarcerați, ne amintesc că în cele mai dificile condiții pot apărea lumini de speranță și transformare spirituală. 

Totuși, realitatea cruntă este că majoritatea deținuților de astăzi trăiesc în condiții care fac aproape imposibilă orice formă de reeducare. Dacă acești sfinți au putut găsi forța de a transcende suferințele și de a contribui semnificativ la patrimoniul spiritual al României, este de datoria noastră să ne asigurăm că sistemul penitenciar oferă șanse reale de reabilitare și îmbunătățire morală pentru toți cei închiși.

Așa cum Sfântul Sinod recunoaște sfințenia și sacrificiile celor canonizați, tot astfel societatea trebuie să recunoască  eșecul tuturor reformelor "profunde" din sistemul penitenciar. 

Numai prin condiții demne și programe de reeducare eficiente, putem spera să transformăm viețile celor închiși și să prevenim repetarea tragediilor din trecut. 

În acest fel, am fi putut onora cu adevărat moștenirea spirituală lăsată de cei care au suferit înaintea noastră. 

Întâmpinăm însă o problemă! Nu știm două lucruri esențiale:

Cât este de departe Școala de Oligofreni de centrul orașului; și

Găsește tu un instalator... duminica!