MIHAI EMINESCU DESPRE OPINIA PUBLICĂ, DEMAGOGIE ȘI STAT
Unul
dintre cele mai surprinzătoare texte politice ale lui Mihai Eminescu este cel
publicat în ziarul Timpul la 2 martie 1880, sub titlul pe care
editorii l-au dat ulterior: „Teoria Statului Organic (XVII). Opinia
publică poate fi produsă în mod artificial”.
Citindu-l
astăzi, este greu să nu observăm actualitatea unor idei formulate acum aproape
150 de ani.
Eminescu
avertiza că opinia publică nu este întotdeauna expresia sinceră a voinței unei
națiuni. Ea poate fi influențată, modelată și chiar creată artificial prin
fraze, sloganuri și sofisme repetate până când ajung să fie confundate cu
adevărul.
Mai
mult, el face o distincție esențială între democrație și demagogie.
Pentru
Eminescu, democrația înseamnă exprimarea intereselor reale ale poporului și
participarea claselor productive la viața publică. Demagogia apare atunci când
statul este confiscat de grupuri care trăiesc din manipularea opiniei publice,
din promisiuni fără acoperire și din exploatarea emoțiilor colective.
Poate
cea mai importantă idee a articolului este aceea că statul nu poate exista fără
o conștiință a interesului național și fără capacitatea de a rezista chiar unor
curente populare care, pe termen lung, pot deveni distructive.
Nu
trebuie să fim de acord cu toate concluziile lui Eminescu pentru a recunoaște
forța întrebărilor pe care le ridică:
Cine formează astăzi opinia publică?
Care este diferența dintre informare și
manipulare?
Unde se termină libertatea și unde
începe responsabilitatea față de interesul național?
Cum poate fi apărat statul de cei care
urmăresc exclusiv interese personale sau de grup?
Indiferent
de răspunsurile pe care le dăm, un lucru rămâne cert: Eminescu nu a fost doar
poetul național al românilor. A fost și unul dintre cei mai profunzi gânditori
politici ai secolului al XIX-lea.
Iar
uneori, citindu-l, ai impresia că vorbește mai degrabă despre prezent decât
despre epoca sa.
Claudiu
Oteleanu
“TEORIA
STATULUI ORGANIC (XVII). Opinia publică poate fi produsă în mod artificial.
Pînă la epoca
fanarioţilor ideea de stat a fost democratică şi ne este destul să cităm că
tronul nu era de drept divin, adică nu era expresiunea unei idei absolute, ci
se alegea de boieri şi fruntaşii ţării. Cu alte cuvinte, voinţa naţională ca
factor principal în alcătuirea şi conducerea statului.
Sistemul electiv, care
este o manifestare a ideei democratice, esista la noi chiar în timpul pe cînd
aiurea domina ideea absolută şi pe cînd Ludovic al XIV[-lea] zicea: „L'état
c'est moi!”.
Sîmburele ideilor
democratice ce a esistat la noi istoriceşte se poate proba […]. Dezvoltarea acestui
sîmbure însă s-a făcut cu succes într-o epocă prielnică, ca cea de astăzi,
universal liberală […].
Şi noi sîntem liberali
în marginile pe cari ni le permite armonia intereselor naţionale şi existenţa
statului român ca individualitate deosebită; şi noi sîntem democraţi întru cît
ajung a se esprima şi a stăpîni interesele demosului român. Ceea ce nu admitem
e ca, în socoteala fiinţei noastre naţionale şi a intereselor deosebitelor
clase, libertatea să fie o libertate de esploatare şi democraţia să fie domnia
unei populaţii flotante şi improductive, prin sufragiul stors de la aceste
clase în contra a chiar intereselor lor bine înţelese. De-ie-ni-se voie a
ilustra cu exemple teoria aceasta.
Facultatea de-a
împrumuta şi de-a fi împrumutat cu procente uzurare, facultatea de a-şi bea minţele
şi munca în cîrciumă, facultatea de a-şi vinde şi parcela pămîntul, aceea de
a-şi vinde munca pe ani înainte, toate acestea sînt desigur atribute ale
deplinei libertăţi individuale, atribute cari în unele ţări sînt fără scădere a
oricărui cetăţean, în altele nu. Rezultă de-aci că, daca statul ar sta să piară
prin uzul acestor libertăţi, el să nu mai aibă dreptul de-a le pune vro îngrădire?
Alături deci cu
libertatea individuală, alături şi deasupra instinctelor unei generaţii întregi
chiar, trebuie să existe, pentru ideea statului, pentru mîntuirea
individualităţii sale naţionale, putinţa de-a se lupta în contra chiar a
curenturilor nesocotite ale opiniei publice. Căci opinia publică nu
se formează pe alte căi decît cea individuală.
Precum individul poate fi amăgit prin raţionamente cu premise false şi
necontrolate, astfel şi opinia publică poate fi produsă în mod artificial şi
viciată prin fraze a căror cuprins nu s-au supus unei amănunţite critice. De nu
prin fraze şi sofisme, cel puţin prin erori de bună-credinţă […].
Roma şi Grecia a fost,
în timpul înfloririi lor celei mai mari, state oligarhice, în acelaşi chip în care
erau Veneţia, Olanda, oraşele republice din Italia. Din momentul în care
sistemul opus al domniei maselor amăgite au învins sistemul oligarhic, acele
state au şovăit, pierind între tirania sabiei şi dezordinea completă. În vremea
lui Pompei cel Mare vechile si înfloritoarele state greceşti deveniseră cuiburi
de bandiţi în prada unei destrăbălate demagogii […].
În timpii noştri de
glorie, coroana se moştenea înlăuntrul unei singure familii, a celei domneşti. Basarabii au stăpînit în Muntenia în mod
esclusiv, în cele două ramuri ale lor (Dănuleşti şi Drăculeşti) pînă la
începutul secolului trecut, în Moldova neamul Muşatin se stînge cu soţia lui Alexandru
Lăpuşneanu.Va să zică iarăşi oligarhie.
Sigur este că românii
n-au cunoscut în ţările noastre absolutismul, dar tot astfel n-au cunoscut pînă
în zilele noastre nici demagogia. Căci deosebirea între democraţie şi demagogie
e tot atît de mare pe cît e între monarhia absolută şi despotism, între beiul
de Tunis sau şahul Persiei şi Frederic II din Prusia sau Iosif II din Austria. Puterea
o aveau şi unii şi alţii, dar cei dentîi o priveau ca un atribut al individului
lor, cei din urmă ca un atribut al funcţiunii lor organice din viaţa statului.
Unii zic: „Car tel est notre bon plaisir”, ceilalţi: „Car telle est la raison
d'état” […].
Psicologia unei naţiuni
este ca şi a individului. Atît mersul psicologic cît şi istoria dovedesc că o
naţiune, cu cît este mai liberă, cu atît şi conştiinţa individualităţei sale
devine mai puternică […].
Poate-se cita vremea
fanarioţilor ca o epocă a dezvoltării statului român? A fost o epocă de
suferinţă a poporului nostru, nu însă o fază de dezvoltare a statelor lui,
cari, guvernate de bei numiţi de Poartă
şi mai rău decît paşalîcurile, nu mai păstraseră decît unele urme formale ale vechei
lor neatîrnări şi erau tratate ca provincii cucerite. Cînd ţara nu era liberă
nu putea fi vorba de dezvoltarea
libertăţilor cetăţeneşti. Am putea cita oare ca dezvoltare a statului polon suma
de libertăţi publice ce le-ar primi locuitorii sub ruşi?
Va să zică nu poate fi
vorba de fanarioţi precum, pe de altă parte, nu trebuie a se confunda libertatea ţărei, oricari ar fi organele
cari-i formulează voinţa, cu libertăţile cetăţeneşti, adică cu măsura în care
fiece cetăţean contribuie la formularea voinţei ţării. Un stat absolutist poate
fi liber, un stat democratic poate fi dependent, căci n-are a face una cu alta.[…]
Statul nostru nu are
altă raţiune de a fi decît aceea că e stat românesc, deci dezvoltarea elementului
românesc este şi cată să fie ţinta noastră de căpetenie. Oricari ar fi măsurile
- fie cît de frumoase şi mari - cari ar împiedica dezvoltarea acestui element,
fie din consideraţia pentru idei
importate, fie sub pretextul acestor idei, ele sînt a se privi ca stricăcioase
şi contrarii ideii statului nostru. Nu ne îndoim că, cu lista de fraze a
programelor liberale cosmopolite, s-ar putea asemenea dezvolta cîteva milioane
de oameni pe suprafaţa acestui teritoriu, dar acesta nar
mai fi România, ci America sau Belgia Orientului […].
Raţiunea de stat ne
pare superioară tuturor ambiţiilor nejustificate şi întregului bagaj de fraze cosmopolite
cu cari publicul nostru este ameţit de douăzeci şi mai bine de ani încoace.
Ceea ce voim, deci, e ca naţia să fie redată ei însăşi, ca clasele ei productive,
grupurile ei de interese adevărate şi generale să contribuie la formarea
voinţei ţării, adecă a legilor ei, nu însă populaţia flotantă de postulanţi şi advocaţi de-a doua
şi a treia mînă, cu reţetele lor, pretinse infalibile, de fericiri făgăduite şi ne-mplinite. Voinţa
legală şi sinceră a ţării, o voinţă nestoarsă şi neindusă în eroare, iar nu
instinctele vînătorilor de funcţii să determine mersul statului. Singura
discuţie între noi şi adversari sinceri este, aşadar, numai asupra marginii
pînă la care ideea statului, ideea armoniei intereselor, are să facă concesii
aspiraţiunilor şi ambiţiei individuale. Şi această margine nu este trasă în mod
absolut; căci, cu cît organizarea unei ţări e mai veche, [mai] îmbinată cu
tradiţiile, mai puternică, cu atîta arena ambiţiilor poate fi mai largă, fără
pericol pentru interesele generale.
Ne abţinem de-a cita
nume într-o discuţie atît [de] teoretică, deşi am putea ilustra maniera noastră
de-a privi cu numele a sute de nulităţi cari ajung în statul nostru a fi
însărcinate cu gerarea afacerilor celor mai mari şi mai delicate ale ţării,
privind slujba ca pe o sinecură sau ca chestie de diurnă, iar esenţa ei ca pe o
jucărie. Întrebăm numai dacă statul poate fi pus, fără pericol, la discreţia
unor asemenea elemente, cari nu trăiesc decît din falsificarea spiritului instituţiilor
noastre şi din amăgirea opiniunei publice. “
[TIMPUL, 2 martie 1880]
#MihaiEminescu #StatulOrganic #ASTRA
#GandirePolitica #EminescuGazetar #Romania
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu