Racheta care n-a lovit și războiul care nu începe sau despre cum se negociază pacea cu o rachetă în aer.

 

Racheta care n-a lovit și războiul care nu începe

sau despre cum se negociază pacea cu o rachetă în aer

de Claudiu Oteleanu

    În geopolitică, uneori, cea mai importantă explozie este cea care nu se produce.
Racheta cu raza de patru mii de kilometri, care a traversat cerul ca o propoziție amenințătoare și a fost oprită înainte de punctul final, nu a fost doar un obiect balistic, ci o frază rostită pe un ton ridicat într-o conversație care durează de zeci de ani.

Nu contează atât de mult cine a apăsat butonul.
Contează cine a înțeles mesajul.

    Iranul a demonstrat că poate ajunge departe.
    America a demonstrat că poate opri drumul.
    Europa a demonstrat, din nou, că privește scena cu mâinile în buzunar și cu factura în buzunarul celălalt.

    Dar adevărata întrebare nu este cine a tras racheta.
Adevărata întrebare este dacă ea a fost trasă pentru a lovi sau pentru a negocia.

    Pentru că, în lumea modernă, rachetele nu mai sunt doar arme.
    Sunt argumente.

        Donald Trump nu este un general romantic, cu nostalgii de victorie și discursuri despre glorie militară.
    Este un negustor de rezultate, un contabil al voturilor și un om care știe că războaiele lungi nu se câștigă pe câmpul de luptă, ci se pierd la pompă, când benzina devine prea scumpă și alegătorul începe să caute vinovați.

    Ultimatumul lui de patruzeci și opt de ore s-a topit în aer ca o amenințare spusă prea tare și retrasă prea repede.
    Nu pentru că ar fi dispărut curajul, ci pentru că a apărut calculul.

    Trump nu are nevoie de un război.
    Trump are nevoie de o pace pe care să o poată vinde.

    Dacă reușește să smulgă Iranului o concesie — fie ea simbolică, fie ea temporară — nu va prezenta rezultatul ca pe un compromis, ci ca pe o victorie.
    Va spune că a ținut lumea la marginea prăpastiei și că el, personal, a tras-o înapoi.

    Iar alegătorul american, obosit de conflicte și de facturi, nu va întreba cât de stabilă este pacea.
    Va întreba cât costă litrul de benzină.

 

    În tot acest teatru de umbre și lumini, singurul actor care nu poate juca rolul negocierii este Israelul.
    Nu pentru că ar fi încăpățânat, ci pentru că nu își permite luxul ambiguității.

    Pentru Israel, Iranul nu este o problemă diplomatică.
    Este o problemă existențială.

    Un stat mic, înconjurat de ostilitate istorică, nu își poate permite să creadă în promisiuni.
    El trăiește din certitudini, iar certitudinile, în Orientul Mijlociu, se obțin rar prin tratate și des prin forță.

    De aceea, dacă Washingtonul începe să caute ieșirea elegantă din conflict, Ierusalimul va continua să caute siguranța absolută.
    Și aici apare fisura, nu între aliați, ci între strategii.

    America gândește în cicluri electorale.
    Israelul gândește în generații.

    Se vorbește, cu o ușurință aproape iresponsabilă, despre posibilitatea unei lovituri nucleare asupra Tel Avivului, ca și cum istoria ar fi un film care poate fi reluat la nesfârșit.

    Dar realitatea este mai crudă și mai simplă.

    O armă nucleară nu este o soluție militară.
    Este o sentință civilizațională.

    Cine ar lansa-o nu ar câștiga un război.
    Ar pierde o lume.

    Iranul știe asta.
    Israelul știe asta.
    America știe asta.

    De aceea, războiul adevărat nu va fi nuclear.
    Va fi lung, nervos și obositor — un război al sancțiunilor, al sabotajelor, al nervilor întinși la maximum și al economiilor stoarse încet.

    Europa, între timp, joacă rolul spectatorului obligat să plătească biletul.
    Nu vrea război, dar nici nu are puterea de a-l opri.
    Nu vrea escaladare, dar nici nu poate refuza solidaritatea.

    Este ca un chiriaș într-o casă în care proprietarul se ceartă cu vecinii.
    Nu a început conflictul, dar va suporta consecințele.

    Iar România, cu modestia ei strategică și cu geografia ei încăpățânată, trăiește paradoxul unei țări care nu a declarat război nimănui, dar care simte războiul în fiecare factură și în fiecare decizie politică.

    Suntem aliați.
    Suntem dependenți.
    Suntem implicați.

Nu tragem rachete, dar suntem în raza lor.

Nu luăm decizii globale, dar suportăm efectele lor.

Nu suntem pe front, dar suntem în sistem.

Și  în geopolitică, sistemul este adesea mai puternic decât frontul.

    Racheta care nu a lovit baza americano-britanică nu a fost începutul unui război mondial.
    A fost începutul unei negocieri dure, purtate cu armele la vedere și cu frica în buzunar.

Trump caută o pace care să-i aducă voturi.
Iranul caută o ieșire care să-i salveze regimul.
Israelul caută o siguranță care să-i garanteze existența.
Europa caută o liniște pe care nu o poate controla.

Iar lumea, între timp, respiră adânc și așteaptă.

Nu explozia.

Ci acordul.

 ...cat despre a-l considera pamflet, las la latitudinea voastra!