MOTO: Există iubiri care durează o viață…
și iubiri care durează două.

Povestea Ioanei și a lui Alexandru

Demult, într-un oraș liniștit din România, trăia un tânăr pe nume Alexandru. Era student la medicină și toți îl vedeau ca pe un om cu un viitor strălucit.

Dar Alexandru avea și o mare iubire: Ioana.

Se cunoșteau din copilărie. Crescuseră pe aceeași stradă, merseseră la aceeași școală și fără să-și dea seama, prietenia lor se transformase într-o dragoste profundă.

Familiile lor hotărâseră deja: după ce Alexandru avea să termine facultatea, cei doi urmau să se căsătorească.

Numai că viața nu merge întotdeauna după planurile oamenilor.

Ioana, care fusese mereu fragilă, s-a îmbolnăvit grav. Boala a avansat repede, iar într-o seară, simțind că sfârșitul se apropie, l-a chemat pe Alexandru lângă ea.

— Alexandru… noi trebuia să fim soț și soție.

— Vom fi, Ioana… nu spune asta, i-a răspuns el, cu glasul tremurat.

Ea a zâmbit ușor.

— Poate nu în viața asta. Dar dacă se va întâmpla să mă întorc vreodată pe pământ… dacă mă voi naște din nou… promite-mi că mă vei recunoaște.

Alexandru i-a strâns mâna.

— Te voi aștepta.

Ioana a închis ochii, iar acelea au fost ultimele ei cuvinte.

În ziua înmormântării, Alexandru a rămas mult timp lângă mormântul ei. În cele din urmă a rostit, aproape ca un jurământ:

— Dacă te vei întoarce vreodată… eu te voi lua de soție!

Anii au trecut.

Viața lui Alexandru a fost plină de încercări. A pierdut oameni dragi, s-a mutat din oraș în oraș, iar într-un final a ajuns medic într-un sat de munte.

Într-o zi, la dispensarul din sat a venit să lucreze o tânără.

Când Alexandru a văzut-o, inima i-a bătut puternic.

Fata semăna izbitor cu Ioana.

Aceeași privire.
Același zâmbet.

— Cum te cheamă? a întrebat el.

— Ioana, a răspuns fata.

Alexandru a simțit că lumea se oprește.

— De unde ești?

Fata l-a privit liniștit.

— Nu știu dacă vei crede… dar tu ești Alexandru.

El a rămas fără cuvinte.

— De unde mă cunoști?

Fata a spus încet:

— Pentru că mi-ai promis cândva … că dacă mă voi întoarce pe pământ, mă vei lua de soție.

Alexandru a simțit cum i se taie respirația.

— Ioana… tu ai murit…

— Da… a spus ea. Dar m-am întors.

Abia terminase aceste cuvinte când fata s-a clătinat și a leșinat.

Alexandru a prins-o în brațe înainte să cadă.

A dus-o înăuntru, a îngrijit-o, iar după câteva minute ea și-a revenit.

L-a privit mirată.

— Ce s-a întâmplat? De ce mă ții în brațe?

Alexandru a tăcut o clipă.

— Ai leșinat.

— Nu-mi amintesc nimic…

Și într-adevăr, fata nu își mai amintea nimic din ce spusese.

Nici despre jurământ.
Nici despre viața trecută.

Doar Alexandru își amintea.

Iar după o vreme, cei doi s-au căsătorit.

Ioana a trăit fericită lângă el, fără să știe niciodată de promisiunea pe care o rostise într-o altă viață.

Dar Alexandru știa.

Și de fiecare dată când o privea, își amintea jurământul făcut demult lângă mormânt: că dacă ea se va întoarce vreodată pe pământ…el o va lua de soție.

Uneori, iubirea nu dispare.
Ea doar așteaptă.

Și uneori se întoarce!

P.S. Poate că fiecare bărbat are undeva o Ioană… și fiecare femeie merită un Alexandru care să-și țină promisiunea.

La mulți ani tuturor femeilor!