DEVORATORUL DE VISE - proza scurta-

 DEVORATORUL DE VISE

- proza scurta-

de Claudiu Oteleanu

Noaptea nu era liniștită. Doar părea. Era o liniște grea, apăsată, ca aerul dintr-o sală de judecată înainte de pronunțarea sentinței. O liniște care nu te odihnește, ci te obligă să te asculți.

Nu știu când a început totul. Poate în copilărie, când am învățat să-mi fie frică de întuneric. Poate mai târziu, când am învățat să-mi fie frică de oameni.
Sau poate în clipa în care am înțeles că cele mai urâte vise nu vin noaptea — vin ziua, când ești treaz și nu mai ai unde să te ascunzi.

Se spune că există o ființă care mănâncă visele. Nu speranțele. Nu bucuriile. Ci coșmarurile. Un fel de paznic al sufletului. O poveste inventată de oameni pentru a-și justifica slăbiciunile. Sau, poate, un adevăr prea simplu pentru a fi acceptat.

În noaptea aceea m-am trezit fără motiv.
Nu din cauza unui zgomot. Nu din cauza unui vis. Din cauza unei prezențe.

Am deschis ochii și am privit camera. Pereții erau albi. Lumina era slabă. Aerul era nemișcat. Totul era la locul lui. Prea la locul lui.

Am vrut să mă ridic, dar corpul nu m-a ascultat. Stăteam întins, rigid, ca un obiect abandonat și atunci le-am văzut! Femeile!

Șase sau șapte.

Îmbrăcate în negru, nemișcate, tăcute, fără vârstă. Nu păreau nici vii, nici moarte. Doar prezente.

Stăteau în jurul patului, ca niște martori la un proces care nu mai avea nevoie de judecător.

În clipa aceea am înțeles ceva teribil:

Nu eram bolnav. Nu eram adormit. Nu eram speriat. Eram judecat.

Aerul devenea din ce în ce mai greu. Nu ca o apăsare fizică, ci ca o vină. O vină fără nume. O vină fără apărare.

Femeile au început să plece.

Una câte una. Fără zgomot. Fără grabă. Fără urmă. Au dispărut din cameră ca niște umbre obosite de rolul lor.

Atunci am rămas singur. Singur cu mine și cu el!

Nu l-am auzit intrând. Nu s-a deschis nicio ușă. Nu s-a mișcat nicio perdea. Era deja acolo. Stătea lângă pat.

Nu era monstru. Nu avea colți. Nu avea gheare.

Era simplu. Prea simplu.  Tocmai de aceea, era... înspăimântător.

M-a privit cu o răbdare rece, aproape profesională — ca un funcționar al destinului care nu ridică vocea și nu face promisiuni.

— Ai ceva de mâncare pentru mine? …a întrebat.

Vocea lui era calmă. Normală. Omenească. Prea omenească.

Am vrut să răspund, dar gura nu s-a deschis și atunci am înțeles.

Nu voia hrană. Nu voia sânge. Nu voia viața mea.

Voia visele mele. Toate!

Cele abandonate. Cele trădate. Cele uitate.

Am simțit frica urcând în mine încet, ca o febră. Nu frica de moarte. Frica de adevăr.

— Înghite visul! Am strigat în gând. Ia-l și pleacă!

Creatura a zâmbit. Nu cu răutate. Nu cu milă. Cu certitudine.

— Eu nu mănânc visele frumoase, a spus…

În clipa aceea am înțeles. Visul nu era coșmarul. Visul eram eu și monstrul nu venise să mă distrugă.

Venise să mă oblige să trăiesc.

Am văzut atunci securea. Nu era o armă. Nu era un simbol al violenței. Era un simbol al ordinii, sau a Haosului.

Am întins mâna și am apucat-o.

Nu cu furie. Nu cu disperare. Cu hotărâre.

Pentru prima dată în viață, nu voiam să scap. Voisem prea mult timp să scap. Acum voiam să rămân și să mă înfrunt.

Am ridicat securea. Și am lovit. Nu pe el. Pe mine. Pe frica mea. Pe minciunile mele. Pe toate renunțările mele.

Și, după lovitură, a venit liniștea. O liniște adevărată. Nu liniștea somnului. Nu liniștea morții. Liniștea libertății.

Creatura s-a apropiat de fereastră și a privit în noapte.

Lumina lunii îi contura silueta, făcând-o să pară mai ușoară, mai îndepărtată.

— Acum înțelegi, a spus.

Am încuviințat. Da. Înțelegeam. Nu venise să mă pedepsească. Venise să mă trezească. Creatura a urcat pe pervaz.

— Unde pleci? Am întrebat.

Nu din frică. Din recunoștință.

S-a întors o clipă. Și a zâmbit.

— Eu plec acolo unde oamenii încă mai au curajul să viseze.

Apoi a dispărut. Nu ca o fantomă. Ca o lecție.

Am rămas singur.

Dar nu mai eram același om.

Pentru că, în noaptea aceea, … mi-am pierdut visele!