Povestea unei preziceri. Proza scurta.

 Povestea unei preziceri

de Claudiu Oteleanu

Am cunoscut odată un profesor care credea cu adevărat în meseria lui.
Nu era un geniu și nici un erou — doar un om muncitor, încăpățânat, crescut cu ideea că școala este ultima redută a unei societăți care încă mai speră.

Preda fizica într-un liceu dintr-un oraș mic, unde blocurile erau scorojite, trotuarele sparte, iar oamenii trăiau din salarii care nu ajungeau niciodată până la sfârșitul lunii.

Școala era veche, cu pereți crăpați și calorifere care mergeau numai când venea vreo inspecție. În rest, elevii stăteau în bănci cu gecile pe ei, suflând în pumni ca niște soldați într-un război uitat.

Profesorul avea un talent ciudat: știa să vadă viitorul elevilor. Nu în stele și nici în cărți, ci în ochii lor. După două-trei ore de curs, putea spune cine va reuși și cine va fi pierdut.

— Ăsta o să plece din țară, spunea uneori.
— Ăsta o să ajungă șofer pe tir.
— Ăsta o să ajungă șef, fiindcă are tupeu, nu minte.

Nu se înșela aproape niciodată.

Anii au trecut, iar profesorul a devenit o legendă mică a școlii.
Directorii s-au schimbat, inspectorii s-au schimbat, miniștrii s-au schimbat, dar el a rămas acolo — ca o piesă de mobilier veche, pe care nimeni nu o mai observă, dar fără de care încăperea pare goală.

Salariul lui a crescut încet, ca o plantă bolnavă. Facturile au crescut repede, ca buruienile. Într-o vreme, a început să țină meditații. Nu din pasiune, ci din nevoie. Seara, după ore, în sufrageria mică a apartamentului de bloc, veneau copii cu părinți obosiți, care numărau banii înainte să-i dea.

— Dom’ profesor, atât putem… spunea câte o mamă.

El dădea din cap și lua banii fără să se uite la ei. Nu pentru că nu îi conta, ci pentru că îl durea.

Avea un obicei vechi: scria într-un caiet gros predicțiile despre elevii lui. Nu era o joacă. Era un fel de contabilitate a speranțelor.

„Va pleca în Germania.”
„Va intra în poliție.”
„Va ajunge nimic.”

Într-o zi, a scris și despre fiul lui.

„Va rămâne aici.”

A fost singura predicție care l-a urmărit ca o vină.

Fiul nu a rămas. A plecat în Anglia, la muncă, într-un depozit frigorific, unde descărca marfă noaptea. La început trimitea bani și vorbea des la telefon.
După un timp, a început să sune tot mai rar.

Profesorul a continuat să predea.

În fiecare an, clasa era mai mică. În fiecare an, școala era mai goală. În fiecare an, speranța era mai puțină.

Într-o dimineață de iarnă, directorul l-a chemat în birou. Nu era nervos și nici rău — doar obosit.

— Dom’ profesor… trebuie să înțelegeți. Nu mai sunt elevi. Se comasează școala.

Profesorul a dat din cap. Nu a protestat. Nu a întrebat nimic. A ieșit din birou și s-a dus direct în clasă. Era frig, ca de obicei. Pe tablă mai rămăsese o formulă scrisă cu cretă, de la ora precedentă.

A șters-o încet, cu palma.

În ziua aceea a rămas singur în școală până seara. Nu avea unde să se grăbească. Pe catedră era caietul lui. L-a deschis la ultima pagină. A citit, rând cu rând, toate predicțiile despre elevi.

Toate erau acolo: plecări, eșecuri, succese, abandonuri.

Dar lipsea una. Predicția despre el. A stat mult timp privind pagina goală.
Apoi a luat creionul și a scris, cu litere mici: „Va deveni inutil.” A închis caietul și a stins lumina.

În primăvara următoare, profesorul s-a pensionat anticipat. Nu pentru că voia, ci pentru că nu mai era nevoie de el.

Orașul a mers mai departe. Elevii au plecat. Școala a devenit depozit.

Iar profesorul a rămas acasă, într-un apartament tăcut, privind pe geam cum trec autobuzele cu oameni grăbiți, care nu aveau timp să se gândească la nimic.

Într-o seară, cineva l-a întrebat:

— Dom’ profesor, dumneavoastră, care le-ați știut viitorul la toți… cum de nu l-ați știut pe al dumneavoastră?

Profesorul a zâmbit obosit și a răspuns:

— L-am știut. Dar am sperat să mă înșel.