America numără voturi. Polonia numără judecători.

de Claudiu Oteleanu

America începe să-i transmită lui Donald Trump că puterea primită prin alegeri poate fi limitată tot prin alegeri.

În Polonia, confruntarea a ajuns la o întrebare mai complicată: cine are dreptul să decidă dacă puterea respectă Constituția?

La Washington se conturează schimbarea raportului de forțe. La Varșovia se dispută legitimitatea celor care ar trebui să arbitreze raportul de forțe.

Nu sunt situații echivalente. Privite împreună, ele arată însă cât de mult depinde democrația de posibilitatea de a limita puterea și de acceptarea regulilor după care această limitare se produce.

În Statele Unite, primele rezultate importante depășesc etapa așteptărilor din sondaje. Reuters relatează despre proiecții media favorabile unei majorități democrate în Camera Reprezentanților.

În Senat, democrații au câștigat locuri deținute de republicani în Carolina de Nord și Carolina de Sud. Controlul Senatului rămâne însă nedecis, iar proiecțiile pentru Cameră nu trebuie confundate cu rezultatele oficiale certificate.

Aceste câștiguri indică o presiune electorală serioasă asupra partidului președintelui. Nu justifică încă proclamarea unei victorii democrate totale.

Numărătoarea continuă, iar diferența dintre un succes important și controlul ambelor camere se măsoară în mandate, nu în entuziasmul comentatorilor.

Pentru Trump, perspectiva pierderii Camerei înseamnă apariția unui adversar instituțional cu instrumente concrete: comisii, anchete, control parlamentar și posibilitatea de a bloca inițiative legislative.

Președintele își păstrează dreptul de veto și puteri executive importante. Dar un Congres împărțit sau ostil îi poate îngusta considerabil libertatea de acțiune.

Aici începe adevărata probă politică. Un lider care a câștigat președinția trebuie să accepte că alegătorii îi pot retrage, ulterior, sprijinul parlamentar. Mandatul prezidențial nu reprezintă un cec în alb pentru patru ani.

Pentru democrați, proba va fi alta: să transforme eventuala majoritate într-un control credibil și într-o ofertă politică. A câștiga împotriva lui Trump nu rezolvă automat problemele pentru care oamenii au votat împotriva republicanilor.

Nemulțumirea economică este una dintre aceste probleme. Datele AP din rândul alegătorilor indică dificultăți provocate de scumpiri și dorința unor limite mai ferme asupra președinției. Votul poate exprima simultan o nevoie materială și o cerere de echilibru instituțional.

În Polonia, disputa privește chiar autoritatea mecanismului de control.

La reuniunea Tribunalului Constituțional din 3 noiembrie au participat opt judecători. Anna Korwin-Piotrowska a susținut că aceștia formează cvorumul, raportând prezența la 12 persoane considerate îndreptățite să participe, nu la componența de 15. Participanții au aprobat această interpretare.

Din calcul au fost excluși cei doi judecători suspendați, Bogdan Święczkowski și Bartłomiej Sochański, precum și Jarosław Wyrembak, al cărui statut este contestat. La ședință au participat numai judecători aleși de actuala majoritate parlamentară.

Reuniunea a produs între timp și decizii: asupra proiectului bugetar al Tribunalului pentru anul următor și asupra desemnării judecătorilor care să se ocupe de procedurile disciplinare privind conducerea suspendată. Disputa despre cvorum are, așadar, consecințe instituționale imediate.

Două treimi din 12 înseamnă opt. Două treimi din 15 înseamnă zece. Aritmetica nu este controversată. Temeiul juridic pentru alegerea numitorului este controversat.

Tocmai de aceea, faptul că participanții și-au recunoscut cvorumul nu închide întrebarea privind validitatea lui. Aceasta trebuie examinată prin normele aplicabile și prin efectele juridice ale suspendărilor și ale numirilor contestate.

Premierul Donald Tusk susține că restabilește statul de drept. Președintele Karol Nawrocki acuză o preluare forțată a Tribunalului. Conflictul are rădăcini în disputa asupra numirilor judiciare începută în 2015 și în încercările guvernului actual de a modifica instituțiile moștenite.

O instituție poate fi politizată. Independența ei poate avea nevoie de reparații reale. Dar această necesitate nu îi acordă celui care intervine libertatea de a-și stabili singur limitele intervenției.

Dacă fiecare putere invocă abuzurile precedente pentru a justifica propriile proceduri excepționale, statul ajunge într-o succesiune de „restaurări” care nu se mai termină. Fiecare tabără promite să elibereze instituțiile. Fiecare lasă în urmă oameni și reguli pe care următoarea tabără le consideră ilegitime.

Tusk a adăugat confruntării și dimensiunea securității, acuzând Rusia că exploatează criza pentru a alimenta instabilitatea. Reacțiile unor politicieni ruși sunt documentate. Ele nu dovedesc însă că opoziția poloneză acționează la ordinele Moscovei.

Atât Tusk, cât și Nawrocki au poziții critice față de Rusia.

Influența externă trebuie investigată. Legalitatea internă trebuie demonstrată. Interesul Moscovei pentru o confruntare nu stabilește cine are dreptate constituțională la Varșovia.

Pentru România, aceste episoade merită urmărite fără reflexul de a transforma imediat un lider străin în erou sau în dușman. Întrebarea utilă este ce garanții îi rămân cetățeanului atunci când cei care conduc invocă urgența, securitatea ori salvarea democrației.

În America, rezultatele disponibile indică o posibilă limitare electorală a puterii prezidențiale.

În Polonia, deciziile Tribunalului riscă să rămână urmărite de disputa asupra celor îndreptățiți să le adopte.

Democrația are nevoie ca votul să producă efecte. Are nevoie și ca instituțiile să poată limita învingătorul fără să devină instrumentele învinsului.

Iar testul pe care orice putere ar trebui să-l treacă rămâne simplu:

Ai accepta ca adversarul tău să folosească mâine, împotriva ta, procedura pe care o justifici astăzi?