de Claudiu Oteleanu
Europa
fierbe. La suprafață se văd demisii, conflicte între guverne și președinți,
polițiști în jurul instituțiilor constituționale și războaie pentru conducerea
televiziunilor publice. În profunzime, întrebarea este aceeași, câtă putere se
transferă prin alegeri și câtă rămâne fixată în instituții asupra cărora
cetățeanul are o influență indirectă?
Instituțiile
independente au fost construite tocmai pentru a împiedica o majoritate de
moment să dispună de întregul stat. Problema apare când independența ajunge să
însemne perpetuarea influenței celor care au făcut numirile. Sau când noua
putere, invocând depolitizarea, începe prin a schimba oamenii celei vechi cu
oameni acceptabili pentru ea.
Atunci
alternanța politică se transformă într-o luptă pentru arbitri. Iar fiecare
tabără intră pe teren cu propria definiție a legalității.
Calendarul puterii
Christine Lagarde
a anunțat că va părăsi conducerea Băncii
Centrale Europene pe 7 februarie 2027, înaintea încheierii normale a
mandatului, în octombrie. Calendarul are un efect politic evident. Succesiunea
poate fi negociată înainte ca Emmanuel
Macron să părăsească președinția Franței.
Nu suntem
obligați să ghicim toate intențiile pentru a observa negocierea. Reuters relata
încă din septembrie despre o propunere informală susținută de Macron. Franța ar
sprijini candidatura olandezului Klaas
Knot la președinția BCE, în schimbul obținerii funcției de economist-șef
pentru un candidat francez. Germania ar avea propriile interese și obiecții.
Avem, așadar, informații despre o negociere, nu un acord confirmat.
Este
firesc ca un președinte să urmărească interesele țării sale. Întrebarea este unde se termină interesul
național și unde începe conservarea influenței unei anumite orientări politice
dincolo de mandatul primit de la alegători.
De aici
poate porni și ipoteza unei viitoare cariere europene a lui Macron. Dar analiza
trebuie să-și respecte propriile limite, mandatul actualei Comisii conduse de
Ursula von der Leyen merge până în 2029, iar existența unui aranjament pentru
instalarea lui Macron în locul ei nu este demonstrată, deocamdata. Între
plecarea sa de la Élysée și o asemenea eventualitate există timp, alegeri și
majorități care nu îi aparțin.
Ceea ce putem observa acum este încercarea de a negocia
viitorul cât timp instrumentele prezentului sunt încă disponibile.
Când disputa ajunge la ușa Tribunalului
În
Polonia, conflictul are o formă mult mai brutală. Evenimentele de la Tribunalul
Constituțional au pus față în față autorități care se acuză reciproc de
încălcarea ordinii constituționale. Guvernul
Donald Tusk susține că restabilește legalitatea. Președintele Karol Nawrocki denunță o preluare forțată. Poliția a
devenit parte vizibilă a peisajului acestei confruntări.
Gravitatea
situației nu poate fi redusă la retorica unui partid. Președintele Curții Supreme Administrative, Jacek Chlebny, a
exprimat oficial îngrijorări privind intervenția și împiedicarea accesului
conducerii Tribunalului, cerând respectarea independenței instituției și a
limitelor constituționale.
Demisia
anunțată de ambasadorul Poloniei la
București, Paweł Soloch și gestul
similar al ambasadorului din China arată cât de departe s-a propagat ruptura.
Soloch invocă ceea ce consideră o preluare ilegală a Tribunalului. Poziția sa
este și un protest politic, venit din partea unui fost apropiat al președintelui Andrzej Duda.
Când
instituțiile chemate să stabilească legalitatea devin ele însele obiectul unei
lupte pentru legitimitate, cetățeanului i se cere să aleagă tabăra înainte de a
putea afla regula.
Cine îi controlează pe cei care promit depolitizarea?
Lista de
reproșuri formulată de premierul sloven
Janez Janša, pune aceste frământări într-o acuzație europeană mai largă. Anularea
alegerilor din România, conflictele asupra televiziunilor publice,
intervențiile judiciare și deciziile economice controversate ar descrie o
Uniune care se îndepărtează de propriile promisiuni.
Lista
merită discutată, dar nu poate fi transformată într-un rechizitoriu prin simpla
copiere.
În Spania,
regularizarea verificată privește permise de ședere și muncă, nu acordarea
automată a cetățeniei.
În
Slovenia, încetarea prin lege a mandatelor conducerii televiziunii publice a
trecut ulterior testul constituționalității. Aceste precizări nu interzic
critica politică, o obligă să fie exactă.
La fel,
anularea alegerilor prezidențiale din România ridică întrebări care nu dispar
prin repetarea cuvântului „securitate”. Standardele formulate de Comisia de la
Veneția cer justificări solide pentru asemenea intervenții excepționale.
Comisia a precizat însă că nu se pronunță asupra fondului cazului românesc. Nu
putem invoca autoritatea ei pentru o sentință pe care nu a dat-o.
Tocmai
aici se află obligația celui care critică puterea, să nu folosească împotriva
ei aceeași aproximație pe care i-o reproșează.
Excepția care riscă să devină metodă
Firul
comun al acestor episoade este tentația justificării excepționale. O instituție
trebuie salvată, deci conducerea ei trebuie înlăturată. Democrația este
amenințată, deci o măsură extraordinară devine inevitabilă. Adversarul a
politizat statul, deci noua putere cere libertatea de a-l reconstrui.
Uneori, intervenția este necesară. Instituțiile pot fi capturate, iar refacerea independenței
lor nu se produce prin pasivitate. Dar necesitatea trebuie demonstrată,
procedura trebuie respectată, iar rezultatul trebuie să ofere garanții și
împotriva celor care fac reforma.
Altfel, depolitizarea devine numele elegant al unei rotații
de personal.
Nu avem
dovezi că toate aceste evenimente ar fi coordonate dintr-un singur centru. Avem
însă suficiente motive să examinăm dacă puterea începe să trateze regulile ca
pe instrumente care pot fi remodelate în funcție de adversar.
Pentru
România, întrebarea este cu atât mai apăsătoare. Nu ne ajunge explicația că o
decizie este europeană, proeuropeană sau luată pentru apărarea democrației.
Avem dreptul să cerem probe, temeiuri, control și răspundere. Apartenența
europeană nu suspendă acest drept; ar trebui să-l întărească.
Testul decisiv rămâne simplu, cei care schimbă astăzi
regulile ar accepta ca mâine adversarii lor să folosească exact aceleași
proceduri împotriva lor?
Dacă răspunsul este nu, atunci trebuie să privim cu mai
multă atenție ce anume ni se cere să aplaudăm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu