Netanyahu la ONU: de la dreptul Israelului de a se apăra la ambiția de a redesena Orientul Mijlociu.

 

Netanyahu la ONU: de la dreptul Israelului de a se apăra la ambiția de a redesena Orientul Mijlociu

Două discursuri, două etape ale aceluiași război și o întrebare care rămâne deschisă: poate victoria militară să producă o pace durabilă?

La distanță de un an, discursurile rostite de Benjamin Netanyahu la Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite surprind două momente diferite ale aceleiași confruntări.

În septembrie 2025, premierul israelian încerca să explice de ce Israelul trebuie lăsat să ducă până la capăt războiul început după masacrul comis de Hamas la 7 octombrie 2023.

În septembrie 2026, după extinderea conflictului și implicarea directă a Statelor Unite împotriva Iranului, Netanyahu nu mai vorbește doar despre supraviețuirea Israelului. El prezintă bilanțul unei schimbări istorice a raportului de putere din Orientul Mijlociu.

Dacă în 2025 mesajul său era „lăsați-ne să învingem”, în 2026 el poate fi rezumat astfel: „am demonstrat că am avut dreptate să luptăm”.

Această schimbare nu trebuie privită exclusiv ca manifestarea agresivității unui lider politic. Ea trebuie analizată în contextul în care statul israelian s-a confruntat simultan cu Hamas, Hezbollah, rebelii Houthi, milițiile proiraniene și Iranul însuși.

Puține state ar fi putut rezista unei asemenea presiuni militare fără să-și mobilizeze întreaga putere defensivă.

Un discurs rostit într-o sală ostilă

Discursul din 2026 a început într-o atmosferă tensionată. Numeroși diplomați au părăsit sala, iar Netanyahu i-a numit „lași morali”.

Formularea a fost dură și lipsită de diplomație. Dar reacția sa nu poate fi separată de sentimentul existent în societatea israeliană că o mare parte a lumii a uitat prea repede ce s-a întâmplat la 7 octombrie.

Hamas nu a atacat o unitate militară într-o dispută de frontieră. A atacat comunități civile, a ucis aproximativ 1.200 de persoane și a luat 251 de ostatici. Atacul a inclus crime, tortură, violențe sexuale și răpirea unor copii și persoane vârstnice.

Orice analiză a răspunsului Israelului care începe direct cu bombardamentele din Gaza, omițând masacrul care a declanșat războiul, pornește de la o premisă falsă.

Netanyahu a încercat să redea dimensiunea tragediei printr-o comparație adresată publicului american. Raportat la populația Statelor Unite, cele aproximativ 1.200 de victime israeliene ar fi echivalat cu 40.000 de americani uciși într-o singură zi — „șaisprezece atacuri de la 11 septembrie”.

Comparația este retorică, dar proporția invocată explică trauma unei societăți de numai câteva milioane de locuitori. În asemenea condiții, niciun guvern israelian, indiferent de orientarea politică, nu ar fi putut rămâne fără reacție.

Israelul nu a inventat amenințarea iraniană

Una dintre erorile frecvente ale criticilor lui Netanyahu este reducerea confruntării cu Iranul la ambițiile personale sau electorale ale premierului israelian.

Amenințarea iraniană nu este imaginară.

Regimul de la Teheran a finanțat, înarmat și susținut organizații care au atacat în mod repetat Israelul. Hezbollah și-a construit în Liban un arsenal enorm de rachete. Rebelii Houthi au atacat Israelul și navigația comercială din Marea Roșie. Milițiile proiraniene au acționat în Irak și Siria, iar conducerea iraniană a folosit constant o retorică ostilă existenței statului israelian.

Netanyahu vorbește despre un război pe șapte fronturi: Hamas, Hezbollah, rebelii Houthi, Iranul, milițiile din Irak și Siria și grupările palestiniene armate din Cisiordania.

Acești actori nu sunt identici și nu au întotdeauna aceleași interese. Dar legăturile lor militare, financiare și politice cu Teheranul sunt reale.

Prin urmare, afirmația că Israelul a confruntat o rețea regională, și nu doar Hamas, are un fundament strategic solid.

Dincolo de programul nuclear iranian

În discursul din 2025, Netanyahu afirma că programul nuclear și cel balistic al Iranului fuseseră grav afectate. El cerea însă vigilență, avertizând că Teheranul va încerca să-și reconstruiască puterea.

În 2026, tonul s-a schimbat.

Netanyahu susține că Israelul și Statele Unite au distrus instalațiile nucleare iraniene și au lovit decisiv armata, aviația și marina Iranului. El spune că atacarea Iranului a fost una dintre cele mai ușoare decizii ale mandatului său, pentru că alternativa ar fi reprezentat o amenințare existențială.

Mai mult, premierul israelian anticipează că regimul iranian va fi în cele din urmă înlăturat de propriul popor.

Aici apare una dintre cele mai importante schimbări dintre cele două discursuri.

În 2025, obiectivul era împiedicarea Iranului să dețină arma nucleară.

În 2026, Netanyahu vorbește despre viitorul regimului iranian și despre eliberarea poporului de sub conducerea ayatollahilor.

Este o trecere de la descurajarea unei amenințări la transformarea ordinii regionale.

Această ambiție poate crea oportunități, mai ales pentru populația iraniană care contestă caracterul represiv al regimului. Dar presupune și riscuri. Istoria recentă demonstrează că distrugerea unei puteri politice nu conduce automat la apariția unei ordini democratice și stabile.

Netanyahu are argumente puternice atunci când descrie amenințarea. Rămâne de demonstrat dacă strategia militară va produce și o alternativă politică viabilă.

Gaza și responsabilitatea Hamas

În centrul oricărei analize trebuie să rămână un fapt: Hamas a început acest război și ar fi putut evita sau opri o mare parte a tragediei prin eliberarea ostaticilor, renunțarea la conducerea militară a Fâșiei Gaza și depunerea armelor.

Organizația a integrat infrastructura militară în zone civile, a folosit tuneluri construite sub localități, a lansat atacuri din apropierea unor obiective protejate și a transformat populația palestiniană într-un instrument al propriei strategii.

Pentru Hamas, suferința civililor nu a fost doar o consecință a războiului, ci și o resursă propagandistică.

Acest lucru nu elimină obligațiile Israelului privind protejarea populației civile. Dar responsabilitatea pentru victime nu poate fi atribuită exclusiv armatei israeliene, ca și cum Hamas ar fi fost un spectator neînarmat.

Netanyahu respinge acuzația de genocid, pe care o numește „cea mai mare minciună a secolului”. El invocă avertismentele transmise populației înaintea operațiunilor, evacuările solicitate și ajutorul umanitar introdus în Gaza.

Aceste argumente trebuie luate în considerare. Intenția de a elimina o organizație teroristă nu este echivalentă automat cu intenția de a distruge un popor.

În același timp, bilanțul uman enorm, distrugerea infrastructurii și situația civililor palestinieni nu pot fi tratate drept simple elemente de propagandă.

O analiză echilibrată trebuie să păstreze împreună două adevăruri:

Israelul a avut dreptul și obligația de a răspunde atacului din 7 octombrie.

Exercitarea acestui drept nu elimină obligația de a justifica proporționalitatea și consecințele fiecărei operațiuni.

Ce se întâmplă după înfrângerea Hamas?

În 2025, Netanyahu vorbea despre eliberarea ostaticilor și distrugerea capacității militare a Hamas.

În 2026, ostaticii rămași au fost eliberați în urma armistițiului, dar problema politică a Fâșiei Gaza nu este rezolvată. Hamas nu a fost complet dezarmat, iar reconstrucția teritoriului nu a început în mod real.

Aici se află principala întrebare la care nici discursul din 2026 nu oferă un răspuns complet.

Cine va administra Gaza?

Dacă Israelul se retrage, ce structură va împiedica revenirea Hamas?

Dacă Israelul rămâne, cât timp poate menține controlul militar fără să-și asume administrarea unei populații ostile?

Poate Autoritatea Palestiniană să conducă teritoriul în condițiile în care este slabă, lipsită de legitimitate electorală și acuzată de corupție?

Sunt întrebări fără răspuns simplu. Ar fi nedrept să pretindem că Netanyahu refuză o soluție evidentă care se află deja pe masă. O asemenea soluție nu există.

Dar victoria militară nu va deveni victorie strategică până când Israelul nu va găsi o formulă de guvernare care să împiedice revenirea Hamas fără a transforma controlul militar într-o situație permanentă.

Problema statului palestinian

În 2025, Netanyahu a atacat vehement statele occidentale care recunoscuseră Palestina. El a afirmat că o asemenea decizie, luată după masacrul din 7 octombrie, transmite mesajul că terorismul este recompensat.

Argumentul nu poate fi respins cu ușurință.

Dacă recunoașterea unui stat palestinian este prezentată ca rezultat direct al presiunii create prin atacul Hamas, atunci organizațiile teroriste pot concluziona că violența produce câștiguri politice.

În același timp, inexistența unei perspective politice pentru palestinieni poate alimenta tocmai radicalizarea pe care Israelul încearcă să o combată.

Cele două pericole sunt reale:

• recunoașterea necondiționată poate recompensa indirect violența;
• blocarea permanentă a oricărui orizont politic poate pregăti viitoarea violență.

Un stat palestinian nu poate fi construit împotriva securității Israelului. Dar securitatea Israelului nu poate depinde la nesfârșit de absența oricărei soluții politice pentru palestinieni.

Trump și Netanyahu

În discursul din 2026, Netanyahu îl prezintă pe Donald Trump drept principalul partener al Israelului.

Alianța dintre cei doi a permis transformarea confruntării cu Iranul dintr-o operațiune israeliană într-o campanie militară comună. Pentru Israel, sprijinul american a reprezentat un multiplicator decisiv de putere.

Totuși, unitatea în privința Iranului nu înseamnă identitate de poziții asupra tuturor dosarelor.

Netanyahu a respins planul american pentru Gaza, care presupunea dezarmarea etapizată a Hamas, retragerea treptată a Israelului și instalarea unei administrații palestiniene independente. Premierul israelian cere dezarmarea completă înaintea oricărei retrageri și respinge crearea unui stat palestinian în condițiile actuale.

Trump dorește un acord pe care să-l poată prezenta drept victorie diplomatică.

Netanyahu se teme că un acord încheiat înaintea eliminării amenințărilor poate transforma succesul militar într-o nouă vulnerabilitate.

Nu este obligatoriu ca unul să aibă în întregime dreptate și celălalt să greșească. Trump privește problema prin logica echilibrului global și a costurilor americane. Netanyahu o privește prin experiența unui stat care a descoperit, la 7 octombrie, cât de repede se poate prăbuși iluzia securității.

Entebbe și mitologia rezistenței

Netanyahu a evocat operațiunea de la Entebbe și moartea fratelui său, Yonatan Netanyahu, comandantul militarilor care au salvat ostaticii israelieni în 1976.

Referirea la Yoni nu reprezintă doar un detaliu personal. Ea definește filosofia politică a premierului israelian.

Israelul nu poate aștepta ca alții să-i salveze cetățenii.

Nu poate transfera responsabilitatea propriei securități către ONU.

Nu poate porni de la prezumția că adversarii săi vor respecta acorduri pe care le consideră vremelnice.

„Vom învinge. Nu avem altă alegere”, îi spusese Yoni. Benjamin Netanyahu transformă fraza într-o doctrină națională.

Această doctrină explică atât rezistența extraordinară a Israelului, cât și dificultatea sa de a accepta compromisuri pe care le percepe drept riscuri existențiale.

De la apărare la o nouă ordine regională

Discursurile din 2025 și 2026 descriu trecerea de la apărare la inițiativă strategică.

În 2025, Netanyahu cerea lumii să nu împiedice Israelul să învingă Hamas și să neutralizeze amenințarea iraniană.

În 2026, el prezintă Israelul drept puterea care, alături de Statele Unite, a schimbat raportul de forțe în Orientul Mijlociu.

Această schimbare nu trebuie nici demonizată automat, nici celebrată fără rezerve.

Slăbirea organizațiilor susținute de Iran poate reduce capacitatea acestora de a declanșa noi războaie. Împiedicarea Teheranului să obțină arma nucleară poate proteja nu doar Israelul, ci și statele arabe care se tem de expansiunea iraniană.

În același timp, o ordine construită exclusiv prin superioritate militară va rămâne fragilă dacă nu va fi urmată de acorduri politice, garanții de securitate și perspective economice pentru populațiile regiunii.

Victoria nu se măsoară numai pe câmpul de luptă

Benjamin Netanyahu a demonstrat că Israelul nu poate fi învins cu ușurință și că atacul din 7 octombrie nu a produs prăbușirea statului israelian.

Axa construită în jurul Iranului a suferit lovituri pe care puțini le-ar fi considerat posibile cu numai câțiva ani în urmă.

Aceasta este realitatea militară.

Realitatea politică este însă mai complicată.

Israelul are nevoie nu numai de frontiere apărate, ci și de o regiune în care adversarii săi să nu mai poată recruta permanent noi generații dispuse la război.

Palestinienii au nevoie nu doar de ajutor umanitar, ci și de o conducere care să renunțe la terorism, să recunoască dreptul Israelului de a exista și să le ofere o perspectivă politică reală.

Comunitatea internațională trebuie, la rândul ei, să abandoneze comoditatea judecăților unilaterale. Nu poate cere Israelului să tolereze Hamas, Hezbollah sau un Iran nuclear. Dar nici nu poate considera că superioritatea militară rezolvă automat cauzele tuturor conflictelor.

Netanyahu a explicat convingător de ce Israelul a trebuit să lupte.

Discursul său din 2026 arată că țara sa a câștigat o parte importantă a confruntării militare.

Următoarea provocare este mai grea: transformarea forței într-o ordine regională care să nu pregătească următorul război.

Pentru că adevărata victorie nu va exista atunci când ultimul adversar va fi lovit, ci atunci când israelienii nu se vor mai teme de un nou 7 octombrie, iar palestinienii nu vor mai fi obligați să aleagă între dominația Hamas și ruinele războiului.

Claudiu Oteleanu