De când iepurele ataca omul în grădina cu varză? Proza scurta.

 

                        De când iepurele ataca omul în grădina cu varză

Nu era nimic spectaculos în Piața Sfatului în după-amiaza aceea.
Turisti cu telefoane ridicate, copii alergând după porumbei și o lumină de primăvară care făcea clădirile să pară mai vechi decât erau, dar mai liniștite decât meritau.

El stătea în față la “Fife to Go” și privea oamenii fără să-i vadă cu adevărat.
Avea aerul acela de om care nu e nici obosit, nici relaxat, ci pur și simplu prins într-un gând pe care nu-l poate termina. Telefonul a vibrat.

— Mai ești acolo?

A zâmbit fără să vrea. Nu pentru că întrebarea era importantă, ci pentru că vocea din spatele ei devenise, în timp, o prezență constant, ca un ceas care bate undeva în casă, chiar și când nu te uiți la el.

— Nu. Am plecat.

A urmat o pauză scurtă, apoi:

— Cu treabă? Sau de relaxare?

S-a uitat în jur, la oamenii care beau cafea și păreau liniștiți, și a răspuns aproape ironic:

— Par eu relaxat? … vreodată?

Nu știa de ce spusese asta. Poate pentru că oboseala devenise, de mult, starea lui normală. Apoi, fără să se gândească prea mult, a scris:

— Poate cu tine în brațe.

A fost una dintre acele replici care nu cer răspuns, dar îl provoacă.

Câteva minute nu s-a întâmplat nimic. Doar zgomotul orașului și senzația că viața trece pe lângă tine fără să te întrebe nimic.

— Nu sunt chestii simple, a scris el mai târziu. A pus punct și s-a oprit.
Pentru prima dată, a simțit că mesajul acela nu era despre probleme, ci despre ea.

— De ce plângi? a tastat.

Răspunsul a venit mai târziu, calm, aproape matur:

— Dacă nu e simplu… sper că poți rezolva.

A citit de două ori fraza și a înțeles ceva ciudat, nu era o întrebare, ci o formă de încredere. Apoi conversația a alunecat, cum se întâmplă uneori, într-o zonă absurdă.

— Cam de când? a întrebat ea.

A stat câteva secunde, cu telefonul în mână, și a scris:

— De când iepurele ataca omul în grădina cu varză.

Știa că nu va înțelege imediat. Știa că va întreba. Dar exact asta voia.

— Cred că vorbim de lucruri diferite…

A zâmbit.

— Poate speri.

— De când iepurele ataca omul în grădina cu varză,  asta nu o înțeleg.

Atunci a venit momentul adevărului. Nu dramatic. Nu solemn. Doar simplu.

— Adică,  dintotdeauna…doar  de un timp, ai apărut tu.

A trimis mesajul și a simțit, pentru o clipă, că a spus ceva ce nu mai putea retrage. Telefonul a tăcut câteva minute. Orașul continua să respire, oamenii să treacă, porumbeii să se ridice în aer.

Apoi a apărut răspunsul:

— Aha… la mine încă… nematerializată.

A izbucnit în râs, singur, în mijlocul pieței.

Pentru că, fără să știe, ea spusese exact ce simțea și el, că uneori oamenii apar în viața ta nu atunci când îi întâlnești, ci atunci când devii pregătit pentru ei.

Claudiu Oteleanu