Cheile. Proza scurta.

 

Cheile

Într-o seară de ianuarie, mesajul a venit scurt, fără introduceri, ca o veste de pe front:

— Apropo, astăzi mi-au dat cheile de la spațiu.

El a citit și a zâmbit. Nu pentru că ar fi fost o mare victorie în ochii lumii, ci pentru că știa câtă trudă, câtă nervozitate și câte telefoane se ascund în spatele unei uși care, în sfârșit, se deschide. A răspuns imediat:

— Bravo! ...bun ungurașul!

Ea a replicat relaxată :

— Ce pot spune?!... Își face treaba omul.

Așa era viața lor. Fără discursuri. Fără poezie inutilă. Cu lucruri concrete, chei, contracte, spații, oameni care își fac sau nu își fac treaba. După câteva zile, el a scris din nou, în stilul lui direct:

— Salutare! Ce face lesbiana mea preferată?

Nu era nici insultă, nici glumă forțată. Era o remarcă, spusă cu naturalețe. Ea e bisexuală și nu făcuse niciodată un secret din asta. Iar el nu făcuse niciodată o problemă din faptul că oamenii își trăiesc viața cum cred de cuviință. Ea a răspuns simplu:

— Joc table. Tu?

El a oftat:

— Am ațipit puțin. De vineri am un abces dentar. Am obosit de atâta durere.

Durerea era reală. Nu filozofică. Nu metaforică. Durere de nerv, de măsea, de om care nu mai are chef de nimic. Ea a devenit serioasă imediat:

— Trebuie neapărat să îl rezolvi, altfel te vor lăsa nervii de la durere.

Nu era tandrețe siropoasă. Era grijă practică. Grija aceea care nu te mângâie pe cap, dar te ține în picioare.

Apoi, într-o altă seară, mesajul a venit ca un ordin de zi, pe unitate:

— S-a modificat controlul judiciar! Poț participa la orice eveniment și mă pot deplasa liberă, pe tot teritoriul țării.

El a citit încet.  Pentru o secundă, a simțit cum se mai slăbește o verigă din lanț.

— Te rupe, unguru'! Te îndoaie. Bravo!

Nu era limbaj academic. Era limbaj de om care a pendulat  prin viață destul cât să știe că libertatea nu vine cu fanfară, ci cu un rahat de  hârtie,  semnată și ștampilată. După aceea, conversația a alunecat din nou în glume, în ironii, în tachinări.

— Până trec evenimentele, te bântui, a scris ea.

— Sexi!... a răspuns el.

— Te fac sergentul meu  major,  dacă vrei, a continuat ea, făra legatură cu nimic.

El a râs scurt:

— Măi perversă mică, care ești!

Ea a replicat imediat:

— Eu?!... Nu recunosc nimic!

    

Atunci a realizat ceva simplu, fără prea multă  filozofie, viața nu e dreaptă, nu e romantică, nu e curată. Dar e suportabilă când ai lângă tine oameni care nu te judecă, nu te menajează și mai ales, nu te abandonează.

Cheile primite în ianuarie nu erau doar chei. Erau dovada că, din când în când, lucrurile se mai leagă. Iar mesajele alea scurte, trimise între două dureri de măsea și două griji de tribunal, nu erau literatură. Erau, viață!

Viață din aceea pe care nu o scrii ca să impresionezi, ci ca să nu o uiți.

 Claudiu Oțeleanu