ACEASTĂ FEMEIE NU EXISTĂ - proza scurta

 

ACEASTĂ FEMEIE NU EXISTĂ

Literatura este legată de limbaj.

Limbajul este, în același timp, liniștitor și tulburător.

Când vorbim, devenim stăpâni ai lucrurilor cu o ușurință care ne satisface. Eu zic: „această femeie” — și imediat dispun de ea, o îndepărtez, o apropii, ea devine tot ceea ce doresc să fie, devine locul transformărilor și al acțiunilor celor mai surprinzătoare. Vorbirea este facilitarea și securitatea vieții.

Cu un obiect fără nume nu știm ce să facem.

Omul primitiv știe că posesia cuvintelor îi dă putere asupra lucrurilor, dar între cuvinte și lume relațiile sunt pentru el atât de complete, încât manipularea limbajului rămâne la fel de dificilă și periculoasă precum contactul cu ființele. Numele nu este extras din lucru — el este chiar lăuntricul acestuia, scos primejdios la lumină, rămânând totodată intimitatea ascunsă a lucrului: acesta nu este decât numitul.

Cu cât omul devine omul unei civilizații, cu atât manipulează cuvintele cu inocență și sânge rece. Cuvintele au pierdut orice legătură cu ceea ce desemnează. Dar această lipsă de raport nu este un defect. Iar dacă este, doar din el limbajul își va trage valoarea.

Astfel, dintre toate, cel mai pur limbaj este cel matematic — care se vorbește riguros pe sine și căruia nu-i corespunde nicio ființă.

Fără îndoială, limbajul meu nu omoară pe nimeni.

Totuși, când spun „această femeie”, moartea reală a acestei femei este anunțată și deja prezentă în cuvintele mele. Limbajul meu vrea să spună că această persoană, care se află aici, acum, poate fi detașată de ea însăși, sustrasă existenței și prezenței sale și scufundată brusc într-un neant al ființei și al prezenței.

Limbajul meu semnifică în mod esențial posibilitatea acestei distrugeri.

El se află aici, în orice clipă, ca o aluzie hotărâtă la un asemenea eveniment. Dar dacă această femeie n-ar fi într-adevăr în stare să moară, dacă ea n-ar fi amenințată în fiecare moment al vieții cu moartea — legată de ea printr-o legătură de esență —, eu n-aș putea împlini această negare ideală, acest asasinat amânat, care este limbajul meu.

De aceea este corect să spun, atunci când vorbesc: moartea vorbește în mine.

Vorbirea mea este avertismentul că moartea este, chiar acum, lansată în lume. Între mine, cel care vorbește, și ființa pe care o interpelez, moartea a țâșnit brusc. Ea se află între noi ca distanța care ne separă, dar această distanță este și cea care ne împiedică să fim separați — căci în ea se află condiția oricărei înțelegeri.

Numai moartea îmi îngăduie să sesizez ceea ce vreau să ating.

Ea este, în cuvinte, singura posibilitate a sensului lor. Fără moarte, totul s-ar prăbuși în absurd și neant.

Din această situație, rezultă diverse consecințe.

E clar că, în mine, putința de a vorbi este legată de absența mea de a fi. Eu mă numesc exact ca și cum mi-aș pronunța cântul funebru: mă separ de mine însumi. Nu mai sunt nici prezența mea, nici realitatea mea, ci o prezență obiectivă, impersonală — aceea a numelui meu, care mă depășește și a cărui imobilitate pietrificată îndeplinește pentru mine oficiul unei pietre funerare, apăsând vidul.

Când vorbesc, eu neg existența a ceea ce spun, dar și existența celui ce spune.

Vorbirea mea, chiar dacă revelează ființa în existența ei, afirmă despre această revelație că se face pornind de la inexistența celui ce o face — de la putința sa de a se îndepărta de sine, de a fi altceva decât ființa sa.

Pentru ca adevăratul limbaj să înceapă, trebuie ca viața care îl poartă să fi încercat experiența neantului ei.

Să fi tremurat în adâncuri și ca tot ce în ea era fix și stabil să se fi clătinat. Limbajul nu începe decât cu vidul. Nicio plenitudine, nicio certitudine nu vorbește. Celui care se exprimă îi lipsește un lucru esențial.

Negarea e legată de limbaj. La început, eu nu vorbesc pentru a spune ceva — ci e un nimic care cere să vorbească. Nimicul vorbește. Nimicul își găsește ființa în vorbire, iar ființa vorbirii nu este decât un nimic. Această formulă explică de ce idealul literaturii a fost, poate, acesta: să nu spui nimic. Să vorbești pentru a nu spune nimic.

Aceasta nu e reveria unui nihilism de lux.

Limbajul își dă seama că sensul său nu se datorează lucrului ce există, ci reculului din fața existenței. Și încearcă tentația de a se păstra în acest recul, de a tinde spre negația pură și de a face totul din nimic. Dacă despre lucruri se poate vorbi doar spunând ceea ce le face să fie nimic, atunci — a nu spune nimic — iată singura speranță de a spune totul despre ele.

Literatura este limbajul care devine ambiguitate.

Limba curentă nu este în mod necesar clară. Ea nu spune întotdeauna ceea ce spune. Neînțelegerea este și ea o cale a sa. Vorbim doar făcând din cuvânt un monstru cu două fețe: realitate materială și sens ca absență ideală.

Dar limba curentă limitează echivocul.

Ea închide absența într-o prezență, pune un capăt înțelegerii, mișcării indefinite a comprehensiunii. Înțelegerea este limitată — dar și neînțelegerea este limitată. În literatură, ambiguitatea este lăsată în voia exceselor sale. Grație facilităților pe care le găsește, ea epuizează întinderea abuzurilor pe care le poate comite.

Fiecare moment al limbajului poate deveni ambiguu și poate spune altceva decât spune.

 Sensul general al limbajului e nesigur: nu se știe dacă exprimă sau reprezintă, dacă este un lucru sau dacă semnifică acel lucru. Nu se știe dacă e aici pentru a fi uitat sau dacă se face uitat doar pentru a fi văzut. Dacă e transparent din pricina puținătății sensului sau limpede prin exactitatea exprimării. Obscur pentru că spune prea mult, opac pentru că nu spune nimic.

În acest dublu sens inițial, care zace în adâncul oricărei vorbiri — ca o condamnare încă ignorată și o fericire încă invizibilă —, își află literatura originea.

Căci ea este forma pe care a ales-o limbajul pentru a se manifesta dincolo de sensul și valoarea cuvintelor.

Iar întrebarea pe care o pune limbajul este aceeași cu întrebarea pe care o pune, ….?