Gramsci nu a murit. Și-a schimbat tabăra.

 

Gramsci nu a murit. Și-a schimbat tabăra.

De la USAID și Elon Musk la războiul pentru mințile României

O postare publicată de Brivael Le Pogam pe platforma X avansează o ipoteză spectaculoasă: Elon Musk ar fi câștigat un război început în urmă cu aproape un secol, într-o celulă fascistă în care Antonio Gramsci își scria reflecțiile despre putere, cultură și hegemonie.

Este o demonstrație seducătoare. Are un autor profetic, un mecanism secret, o rețea planetară și, la sfârșit, un salvator suficient de bogat încât să închidă robinetul. Numai că realitatea este mai complicată. Și, tocmai de aceea, mai interesantă.

Gramsci nu s-a prăbușit. Dimpotrivă, trăim într-o lume care îi confirmă teoria aproape în fiecare zi.

Doar că războiul pentru hegemonie nu mai este purtat de o singură tabără.

Puterea nu începe la urne

Meritul fundamental al lui Antonio Gramsci a fost acela de a înțelege că un regim politic nu se sprijină numai pe poliție, armată, administrație și legi. Puterea durabilă se instalează mai întâi în mintea oamenilor.

Ea stabilește ce este considerat firesc, respectabil, modern sau rușinos. Decide ce opinii pot fi rostite într-un salon fără ca vorbitorul să fie exclus din conversație. Hotărăște cine primește catedra, bursa, premiul, cronica favorabilă și invitația la televiziune.

Abia după aceea vin alegerile.

De aici s-a născut ideea „războiului de poziție”: cucerirea lentă a spațiului cultural și instituțional înaintea cuceririi puterii politice. Expresia „lungul marș prin instituții” îi aparține însă lui Rudi Dutschke și este ulterioară scrierilor lui Gramsci. Cele două concepte sunt înrudite, dar nu sunt unul și același lucru.

Totuși, mecanismul descris de Gramsci este real. Cine controlează sensul cuvintelor controlează, în mare măsură, și limitele dezbaterii.

Cine stabilește cine este „progresist”, „reacționar”, „european”, „anti-european”, „expert”, „populist”, „extremist” sau „nefrecventabil” nu descrie pur și simplu realitatea. O organizează.

A închis Musk robinetul istoriei?

Administrația americană și structurile asociate DOGE au provocat, începând din 2025, o restructurare brutală a USAID. Dar afirmația că toate programele au dispărut, iar agenția a fost pur și simplu ștearsă, este prea categorică.

Departamentul de Stat a preluat o parte importantă dintre funcțiile USAID. Un raport oficial arată că 17 birouri ale Departamentului de Stat ajunseseră să gestioneze 1.504 programe transferate, cu o valoare deja angajată de peste 51 de miliarde de dolari. Așadar, o parte dintre programe a fost închisă, alta a fost transferată, iar sistemul a fost reorganizat, nu evaporat.

Este însă incontestabil că ecosistemul internațional al finanțărilor a primit o lovitură puternică. Organizații, publicații, proiecte civice și rețele care își construiseră existența în jurul acestor fonduri au fost obligate să se restrângă, să-și caute alți finanțatori sau să dispară.

De aici până la concluzia că oprirea banilor USAID a provocat singură virajul electoral al Americii Latine este însă o distanță considerabilă.

Dreapta a obținut victorii importante în Bolivia, Chile, Ecuador, Honduras și Argentina. Dar alegătorii nu au votat numai împotriva ONG-urilor. Au votat sub presiunea criminalității, inflației, migrației, corupției, stagnării economice și uzurii guvernelor aflate la putere. În Honduras, de pildă, victoria conservatorilor a venit la capătul unui scrutin extrem de strâns și contestat. În Chile, temele dominante au fost securitatea și migrația. În Ecuador, violența cartelurilor și criza de securitate au cântărit enorm.

În Brazilia, rezultatul primului tur este într-adevăr spectaculos: Flávio Bolsonaro a obținut 47,03%, iar Lula da Silva 45,16%. Dar alegerile nu s-au încheiat. Turul decisiv urmează pe 25 octombrie 2026.

Putem vorbi despre un val conservator. Putem observa că slăbirea unor rețele de finanțare a redus capacitatea anumitor organizații de a influența dezbaterea. Nu putem demonstra însă că un singur robinet financiar explica opțiunile politice ale unui continent întreg.

Corelația nu este automat cauzalitate.

România, nu hegemonia stângii, ci hegemonia dependenței

Aplicată României, teoria postării de pe X trebuie serios corectată.

România nu a cunoscut o dominație culturală clasică a stângii occidentale. Avem prea puține doctrine și prea multe grupuri de interese. Partidele care se declară de stânga aplică uneori politici de dreapta, iar cele care se declară de dreapta distribuie privilegii și funcții în cel mai balcanic stil posibil.

La noi, hegemonia nu este strict ideologică. Este financiară, administrativă și clientelară.

Nu contează doar dacă o publicație este progresistă sau conservatoare. Contează cine îi plătește contractele, publicitatea, proiectele și evenimentele. Nu contează doar ce crede un intelectual. Contează cine îi acordă postul, finanțarea, invitația și vizibilitatea.

Iar aici datele sunt greu de ignorat.

În primele patru luni ale anului 2025, partidele politice din România au cheltuit aproximativ 113 milioane de lei din subvenții, dintre care aproape 72 de milioane — circa 63% — pentru „presă și propagandă”. Beneficiarii concreți ai multor contracte au rămas ascunși publicului.

Pe întreg parcursul anului 2025, partidele au direcționat către mass-media și propagandă aproximativ 22,7 milioane de euro din bani publici, într-un sistem marcat de clauze de confidențialitate și de cumpărarea bunăvoinței editoriale.

Aceasta este una dintre marile noastre rețele de influență. Nu funcționează neapărat prin cenzură directă. Funcționează prin contract, acces, tăcere și selecția subiectelor.

Un ziar nu trebuie să primească ordin să mintă. Este suficient să știe despre cine nu este prudent să scrie.

În comparație cu acest mecanism intern, influența directă a USAID asupra presei românești pare să fi fost mai limitată decât lasă să se înțeleagă retorica virală. USAID și-a încheiat oficial activitatea în România în 2007, deși ulterior au mai existat finanțări indirecte, prin consorții și organizații internaționale. Unele redacții independente au beneficiat de granturi relativ mici, folosite inclusiv pentru infrastructură tehnică și dezvoltare instituțională.

Asta nu înseamnă că finanțările externe trebuie scutite de control. Dimpotrivă. Orice ban care urmărește să influențeze spațiul public trebuie să fie transparent: bani americani, europeni, guvernamentali, de partid sau proveniți de la mari companii.

Dar ar fi o eroare să denunțăm un grant de câteva zeci de mii de euro acordat unei redacții și să ignorăm milioanele pompate de partidele românești în presă din bugetul public.

Bruxelles-ul și opacitatea finanțărilor

Există și o problemă europeană reală.

Curtea de Conturi Europeană a constatat că imaginea finanțărilor acordate ONG-urilor de către Uniunea Europeană nu este suficient de clară și de fiabilă. Clasificarea organizațiilor a fost uneori inconsistentă, informațiile incomplete, iar unele activități de lobby și advocacy nu au fost prezentate transparent.

Această constatare nu dovedește existența unei conspirații continentale. Dovedește însă că avem o problemă democratică.

Instituțiile care cer transparență guvernelor, companiilor și cetățenilor trebuie să fie ele însele transparente. Nu poți finanța organizații care influențează legislația și opinia publică, iar apoi să ascunzi traseul banilor în spatele unor formule administrative.

Dar nici soluția opusă nu este sănătoasă. Desființarea sau demonizarea întregii societăți civile ar lăsa spațiul public la discreția partidelor, serviciilor, oligarhilor și platformelor tehnologice.

ONG-urile nu sunt prin definiție virtuoase. Dar nici prin definiție vinovate.

De la vechii gardieni la algoritmi

Elon Musk nu a distrus hegemonia. A schimbat arhitectura ei.

Platforma X a spart unele bariere impuse de presa tradițională și a permis circulația unor informații și opinii anterior marginalizate. Acesta este un câștig real pentru libertatea dezbaterii.

În același timp, algoritmul unei platforme private poate deveni el însuși un instrument de putere. El decide ce vedem, ce se amplifică, ce ne înfurie și ce dispare în tăcere. În locul redactorului-șef, al comitetului academic sau al funcționarului care aprobă grantul apare administratorul algoritmului.

Am scăpat de un portar și am găsit altul.

De aceea, nu asistăm la sfârșitul războiului cultural, ci la democratizarea și radicalizarea lui. Vechea hegemonie instituțională este contestată de o contra-hegemonie digitală. Stânga și dreapta folosesc astăzi aceeași lecție gramsciană: pentru a câștiga alegerile trebuie mai întâi să schimbi limbajul, valorile și percepția asupra realității.

Chiar și în România, ipoteza unei prese online dominate uniform de stânga nu se confirmă. O cercetare recentă arată că audiențele celor mai vizibile publicații online tind, în medie, spre dreapta.

Nu avem o singură hegemonie. Avem mai multe tabere care se luptă să o obțină.

Ce ar trebui să facem în România

România nu are nevoie să schimbe propaganda „progresistă” cu propaganda „suveranistă”, dependența de Bruxelles cu dependența de Washington, finanțatorul Soros cu finanțatorul Musk sau presa cumpărată de ONG-uri cu presa cumpărată de partide.

Are nevoie de reguli care să se aplice tuturor:

Publicarea integrală a beneficiarilor contractelor de presă și propagandă plătite de partide.

Marcarea vizibilă a conținutului finanțat politic, guvernamental sau prin granturi externe.

Transparență asupra finanțărilor ONG-urilor care participă la elaborarea politicilor publice.

Separarea clară dintre conținutul editorial și cel plătit.

Concursuri reale și criterii publice pentru finanțarea culturii.

Pluralism în universități, școli, instituții culturale și mass-media publică.

Protejarea presei independente atât față de presiunea statului, cât și față de presiunea finanțatorului privat.

Pentru că problema nu este existența finanțării. Cultura, educația și presa nu pot funcționa fără bani.

Problema apare atunci când banii devin invizibili, iar finanțatorul pretinde că nu influențează nimic.

Cine a câștigat războiul?

Elon Musk poate fi considerat unul dintre actorii care au distrus monopolul vechilor instituții asupra conversației publice. Dar ar fi prematur să-l declarăm câștigătorul unui război de o sută de ani.

Nici cultura nu a fost eliberată definitiv, nici adevărul nu a ieșit singur la suprafață.

Atunci când un robinet financiar este închis, nu rămâne în urmă un spațiu pur, populat numai de cetățeni liberi și adevăruri reprimate. Alte interese, alți bani și alte centre de putere se grăbesc să ocupe locul rămas liber.

Adevărata miză nu este cine controlează megafonul.

Miza este dacă societatea mai acceptă ca un singur grup să-l controleze.

Gramsci nu a fost învins. Lecția lui a fost învățată și de adversarii săi. Dreapta politică, platformele digitale, mișcările suveraniste și rețelele alternative duc acum propriul lor „război de poziție”.

În România, acest război este deja în plină desfășurare.

Iar înainte să-i alegem câștigătorul, ar fi bine să punem întrebarea pe care propaganda, indiferent de culoare, o detestă cel mai mult:

Cine plătește megafonul?

Claudiu Oteleanu