claudiu oteleanu: Eu nu sunt un autor “cuminte”. Eu nu sunt un autor “pe șablon”. Și nici nu vreau să fiu.

În timpul conferinței de presă care anunța vânzarea Nokia către Microsoft, CEO-ul a încheiat discursul cu o frază care a devenit simbolul sfârșitului unei epoci:

„Nu am făcut nimic greșit... dar într-un fel, am pierdut.”

În acel moment, el și echipa sa au izbucnit în lacrimi.

Nokia nu a fost prost condusă, dar nu a reușit să se adapteze într-o lume care evolua rapid.

A rămas în urmă în dezvoltare... și-a pierdut locul de lider, ba chiar existența însăși.

Mesajul este clar:

Cei care nu se schimbă sunt înlăturați.

Iar cei care încetează să învețe sunt depășiți de vremuri.

Adevăratul eșec nu este să pierzi, ci să crezi că știi totul.

A învăța nu este o alegere... este o condiție pentru supraviețuire.

Doamnelor și domnilor, prieteni, oameni frumoși,

Vă mulțumesc că ați venit astăzi aici.

Pentru mine nu este doar o lansare de carte. Este un moment de bilanț, un moment în care un om – eu – iese în față cu tot ce are: convingeri, greșeli, căutări, întrebări și o bucățică de suflet pusă între două coperti.

Cartea asta nu e doar o poveste.

E și o oglindă.

E și un strigăt.

E și o întrebare: în ce lume trăim și în ce lume vrem să trăim?

Eu nu scriu ca să impresionez.

Eu scriu ca să trezesc.

Scriu ca să zgudui.

Scriu ca să pun întrebări pe care, uneori, nici eu nu am curajul să mi le pun în tăcere.

În fiecare pagină e câte un adevăr pe care l-am văzut, l-am simțit sau l-am trăit.

Și dacă am un merit, poate acesta e: n-am mințit niciodată… în ceea ce am scris!

Trăim într-o lume care îți cere să taci.

Îți cere să fii “corect”.

Să înghiți.

Să accepți.

Să nu deranjezi.

Să nu întrebi.

Eu am ales alt drum:

– să incomodez,

– să deranjez,

– să provoc,

– să întreb,

– să pun reflectorul acolo unde nu vrea nimeni să se uite.

Și mai știți ceva?

Nu-mi pare rău nicio secundă.

Pentru că literatura – dupa mine – nu e făcută să fie draperie în sufragerie.

E făcută să fie ciocan.

Să lovească în tâmpla leneșă a societății.

Să zguduie.

Să scoată la lumină tot ce alții vor să ascundă sub preș.

Iar dacă astăzi sunteți aici, înseamnă că mai există oameni care încă vor adevăr, nu ambalaj.

Oameni care mai vor cultură, nu zgomot.

Oameni care înțeleg că un oraș, un județ, o țară – fără cultură – devin niște clădiri goale.

Brașovul are scriitori, artiști, poeți, jurnaliști, oameni de spirit.

Dar are nevoie și de ceva în plus: respect din partea autorităților.

Respect pentru cultură, pentru creație, pentru oamenii care muncesc în tăcere, pentru cei care nu cer, dar merită.

Eu cred cu tărie că Brașovul poate fi un pol cultural.

Dar pentru asta trebuie să ne uităm la noi, nu la alții.

Să ne susținem oamenii, nu să-i punem la coadă.

Să investim în cultură, nu doar să o folosim ca decor electoral.

Cartea asta este și un semnal.

Că încă se poate.

Că încă există oameni care citesc.

Oameni care simt.

Oameni care înțeleg că în spatele fiecărui cuvânt stă o luptă.

Iar pentru cei care sunt aici pentru prima dată la o lansare semnată de mine, le spun doar atât:

Eu nu sunt un autor “cuminte”.
Eu nu sunt un autor “pe șablon”.
Și nici nu vreau să fiu.

Eu sunt Claudiu Oteleanu.

Și scriu ca lumea să se zguduie puțin.

Vă mulțumesc.

Să începem!

Discurs

Trăim într-o lume care se schimbă mai repede decât apucăm noi să ne actualizăm părerea. Și totuși, oamenii continuă să creadă că dacă au înțeles lumea în 2005, o înțeleg și azi. Cum să nu.

La un moment dat, CEO-ul Nokia, în conferința care anunța vânzarea companiei, a spus fraza asta minunată:

„Nu am făcut nimic greșit... dar într-un fel, am pierdut.”

Pe scurt: ne-am străduit, ne-am simțit competenți, iar realitatea ne-a arătat ieșirea.

Nu e despre vinovăție.

E despre aroganța liniștită a omului care spune: „Lasă, știu eu cum e lumea.”

Adevăratul dezastru nu este să greșești. Adevăratul dezastru e să fii convins că ai dreptate. Și să continui să fii convins în timp ce totul în jur se schimbă.

Cartea aceasta, „Apocalipsa după Donald Trump”, nu este despre omul Trump. Este despre felul în care o întreagă civilizație a ajuns să creadă că victoria ei e permanentă. Că adevărul ei e garantat. Că locul ei în istorie e rezervat din oficiu.

Este despre Occidentul care spune: „Nu am făcut nimic greșit… dar într-un fel, pierdem.”
Numai că de data asta nu mai plânge nimeni, toți sunt foarte serioși și dau vina pe algoritmi, pe populiști, pe China, pe Marte, numai pe oglindă nu.

Cine nu se schimbă, este schimbat. Cine nu învață, este repoziționat frumos la marginea mesei, acolo unde stai și aștepți să fii întrebat ce părere ai.

Eu nu am scris cartea ca să demonstrez ceva. Nu sunt interesat să am dreptate.
Am scris-o pentru că nu mai avem luxul de a fi siguri.

În momentul în care spui: „Am înțeles lumea”, lumea îți răspunde:

„Foarte bine, ieși puțin afară!”