Câteva contextualizari istorice, sociopolitice și religioase cu privire la mentalitea și identitatea culturală a Bătrânului Continent. Punctul de vedere al unui elvețian creștin-conservator cu prilejul referendumului pentru familia tradițională în România
Partea a treia
a unui articol scris direct in limba romana de
sociologul elvetian Fortunat Reiser, voluntar in cadrul A.O.N.G.T.R.
În
urmă cu câțiva ani, eu, profund frustrat și chiar disperat din pricina
decăderii generale în primul rând morală a Elveției, am început să vorbesc de
un anumit “Fascism al neglijării și
decăderii prin prosperitate și abundență” (“Wohlstandsverwahrlosungsfaschismus”)
pentru a parafraza acest fenomen atât de sinistru și înfricoșător, care
începuseră să domine comportamentul, gândurile și sentimentele elvețienilor din ce în ce mai conformiști și
spălați pe creier.
Un
amestec scârbos și deprimant dintre un conformism robotic și descreierat,
așteptări absolut impertinente și nerealiste față de semeni și de viață însăși,
o anumită disperare față de existența și viață, prin urmare, un nihilism, un
cinism urât precum și o neglijență impardonabilă față de lucruri de baza simple
și frumoase ale vieții, care la urma urmei, justifică existența umană pe acest pământ, că să nu mai vorbim despre
ura și invidia uriașă față de semenii, indiferent dacă este justificată sau nu
și constă doar în exagerarea propriilor
sentimente, idei, sau pur și simplu ranchiuni.
Al
doilea termen pe care am găsit pentru a descrie aspectele ale crizei culturale
și mintale în Elveția se numește “Fascism
al menținerii stabilității cu orice preț”
(“Stabilitätserhaltungsfaschismus”), un fenomen care se găsește preponderant în
oamenii rasfați și supra-privilegiați fără nico brumă de autoironie sau
motivație de a descoperi lucruri noi. Acești oameni se bucură de un stil de
viață relativ privilegiat, confortabil și sigur DOAR din cauza faptului că au
fost născuți în Elveția în deceniile după al doilea Război Mondial, o perioada
unicamente prosperă, care le-a adus tuturor oamenilor din țărișoara noastră
deosebită conforturi materiale de invidiat trăind numai câteva deceni mai
devreme, fără a contribui mare lucru pentru a merită o asemenea stare
confortabilă. Din această cauza, nu se mulțumesc niciodată cu nimic și se
gândesc numai la ceaa ce au ceilalți, prin urmare, trăiesc o viață zadarnică
fără provocări, dezvoltări și bucurie adevărată, care se obține numai prin
sacrificii și riscuri, două lucruri dincolo de imaginația acestor oameni
meschini și josnici.
La
urma urmei, astfel de oameni, de fapt paraziți ai sistemului, din pricina
faptului că sunt o mare parte al societății, blochează toate încercările mici
sau mari de a aduce îmbunătățiri la un sistem din ce în ce mai disfuncțional,
învechit și chiar nociv pentru interesele unei societăți care se bazează pe principiul
libertății și demnității individului.
În
mod ironic, acești oameni, prin mediocritatea și meschinăria lor, seamănă
foarte mult cu membrii “micii burghezii”, țintă principala si exemplul negativ
central pentru societatea capitalista în randul marxistilor în cadrul
inventării și formulării concepției lor despre “omul nou”.
Al
treilea termen descrie însă un fenomen mai degreaba economic din pricinia
faptului că ditamai Neomarxismul este doar partea culturală, adică o elaborare
culturală a Marxismului, care mai întâi viza condiții economice ale societății,
în general, ale “maselor asuprite”, în special și poate înflori numai pe baza
unei structuri economice deja profund afectată de idei și măsuri marxiste, mai
concret: socialiste.
Aceste structuri, la rândul lor, asigura
majorității membrilor societății salarii adecvate pentru traiul într-o
comunitate, care devine, prin influențele paralele nocive ale
Neoliberalismului, în mod destul de paradoxal din ce în ce mai competitivă,
nesigură, antisocială (!), vorace și scumpă, mai ales în contextul unei
prăbușiri din ce în mai accentuată a tuturor instituțiilor sociale precum
familia, muncă, asistență socială și asigurare de sănătate.
Toate
aceste probleme însă accelerează mersul inevitabil spre o canibalizarea a
tuturor acestor instituți din pricina nevoi de a stoarce bani prin toate
mijloacele posibile, astfel încât toate serviciile devin în mod inevitabil supraapreciate
și raportul dintre preț și calitate devine o adevărată bătaie de joc.
Dacă
ne gândim și la faptul trist că fenomenul : consumerismul (o consecință
nihilistă și costisitoare a Neoliberalismului) a înlocuit în mare măsură
relațiile interumane și împinge oamenii din ce în ce mai mult la cheltuieli
inutile, această scumpire se dovedește a fi nimic altceva decât o formă ascunsă
de un Socialism extins și lărgit cât mai instabil, insidious și nimicitor. De
aceea vorbesc despre un anumit “Socialism
al insulei a prețurilor mari” (“Hochpreisinselsozialismus”), fiindca toate
prețurile in Elveția sunt anormal de mari datorită faptului că pe parcursul
ultimilor ani a avut loc o cursa ucigătoare pentru bunuri materiale.
Elementul
cauzator comun al tuturor acestor fenomene nocive pentru bunăstarea
sufletească, libertatea și demnitatea oamenilor însă constă într-o concepție de
istorie profund marxistă atât arogantă și prostească cât și greșită și de-a
dreptul periculoasă, oricât de ispititoare ar fi în contextul unei epoci de
abundență materială generală de neegalat în istoria omenirii:
“Să ne gândim, de
exemplu, la celebra teza a “sfârșitului istoriei” lansată de Francis Fukuyama
la sfârșitul anilor 1980, pentru a explică declinul comunismului. Sursă majoră
de inspirație a lui Fukuyama pentru teoria să provine de la filozoful german
Georg Hegel. Dar Winschuttle evidențeaza modul cum teoriile care proclamă
“sfârșitul” (în artă, filozofie, istorie etc.) au fost preluate de gânditorii antiempiriști
de la comuniști precum Alexandre Kojève până la Arnold Gehlen – un psiholog
social care a lucrat pentru al treilea Reich Germania Fascistă, F.R. și care,
scriind despre artă în 1961, își încredința cititorii că “procesul dezvoltării
a fost încheiat, iar ce urmează este deja un fapt observabil: sincretismul
confuz al tuturor stilurilor și posibilităților – postistoria.” Windschuttle
demontează teza “sfârșitului istoriei”, constatând că “una dintre ideile
importante la care a condus abordarea empirică (…) este că istoria nu poate fi
determinata. Procesul istoric nu se desfășoară în mod inexorabil într-o singură
direcție sau spre un anumit scop sau punct final. Nu există un plan sau un itinerariu ascuns care așteaptă să fie
descoperit. Muncă unui istoric nu constă în a caută o anumită teorie care
va explică totul sau o anumită interpretare teleologică menită să reveleze
scopul lucrurilor. Ci ea constă, mai curând, în a reconstitui evenimentele din
trecut așa cum s-au petrecut ele.”
În
citatul mai sus sare în ochi aspectul teleologic, predeterminant și profund
antiempirist al Marxismului, ditamai elementul fondator, central și de neînlocuit
al acestei idelogii utopice și anticreștină în jurul căruia se învârtă toate
altele elemente și pe baza căruia îi poate fi evaluată și judecată calitatea
analitică, fezabilitatea, adecvanța și, prin urmare, legitimitatea.
Rezultatele
ei dezastroase de la conceperea ei în urmă cu vreo 150 de ani încoace însă
(Marxism fiind alcătuit din Marxism original, adică cu character de știință
socio-economică extrem ideologizată de o parte, și din Neomarxism ca ideologie
culturală nimicitoare de cealaltă parte) o expun ca o escrocherie intelectuală
și ideologică pe scară largă.
Totuși,
în scopul Neomarxismului de a înlocui principii creștinești în Occident prin
concepțiile și ideile sale discreierate și cvasi-religioase s-a dovedit a fi
foarte eficace, astfel încât a și reușit să infiltreze in cercurile intelectualilor
și universităților Occidentului, cum reiese
din celebrul caz al lui Francis Fukuyama.
Si
nu numai atât:
“El
este un instrument de schimbare revoluţionară, o teologie laică care
mobilizează ştiinţa în vederea atingerii unui obiectiv care nu aparţine
mundanului. Soteriologia pe care o pune în pagină apelează la un fond al
speranţei şi resentimentului, invitând la explorarea unei zone de sensibilitate
în care vor coabita filoanele utopice şi cele mai întunecate pasiuni ale urii
colective. Adaptabilitatea sa, capacitatea de a supravieţui momentului de
colaps al proiectului sovietic se pot explica prin această magmă mitologică de
la care marxismul, mai mult sau mai puţin ortodox, se revendică. Gândirea unor
Alain Badiou este parte din această prelungire mitică. În cele din urmă,
ipoteza comunistă nu poate fi epuizată, atâta vreme cât un fond de proiecţie
geometrizantă va fi localizabil intelectual. Marcă a modernităţii, marxismul şi
epistema comunistă rămân să definească şi conturul postmodernităţii.“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu