"La panda in lanul cu stiuci" - nuvele de Claudiu Oteleanu

 

Poveste de doi bani

-         Pulp Fiction -

 

          Un cal paște, altul privește lung după un sombrero, care la un moment dat ar putea să-l facă celebru. Doi figuranți înjură căldura care face ca muștele să-i împânzească. Mirosul insuportabil al unei bălți care mustește de urină  proaspătă, apare în cadru, pe fundalul  unui  apus de soare...  de  neuitat!

          Noroc că în  film,  nu iese și mirosul.

Unul bărbos, probabil, regizorul,  își caută disperat, telefonul mobil.

          Mai multe mașini opresc în trombă și după ce, din prima, coboara doi tipi, in slapi, atmosfera tinde sa se incinga.

          Alti doi indivizi, coborati, din alta masina, de data asta in costum, sparg seminte. Dintr-o masina roșie, apare o tipă îmbrăcată doar  pe jumătate și exclamă cu un ușor iz  de unguroaica retarda ( un roman, doua romanuri):

          - Bă fraierilor, yo sunt spider men, care-mi dă și mie un foc?

- Ce naiba?! Parcă nu se mai intelege nimic! Parcă vocea se deformase si se deformase, tot mai mult... și in final, pauza,  ca să nu zic  - „silentio stampa”.

- Aoleu!!!! E, dimineata!...

          Ațipisem, deși nu-mi stă în obicei. Doamne, nici măcăr visele nu mai sunt cum erau. Parcă și subconștientul a început să fie influențat de mediul, în care îmi petrec timpul... de o vreme.

          Pentru o secundă, stai și te întrebi unde te afli.

Respiri, te miști si  la următorul inventar, constati sau nu, că ești întreg.

Încât , încet, încet... se reia ceea ce făceai...înainte... de a ațipi!

          Ca și grade de libertate, opțiunile sunt limitate. Ori la baie, ori în pat, ori la televizor, adică tot în pat.

          Dacă vrei altceva se numește „loisir” și asta, se referă la obiceiurile mic burgheze.

          Cum ar suna ceva de genul : un cubulet de unt, intr-o cana cu cafea aburinda si putin morcov ras pe deasupra? Sau, la 10 noaptea,  o infuzie de ceai de galbenele, făcut într-o caserolă de smântână cu 10% grăsime, care deja are, inserții negre – probabil de la uzura, indulcit cu marmelada.

          Un alt scenariu, cu alți protagoniști și alte decoruri.

          De data asta, cu un neon chior și concentrare maximă pe plasmă, unde tocmai începe o nouă ediție din  Românii au talent, sezonul doi, mai precis o britanică de 57 ani angajată la Caile Ferate Romane, care tocmai a condus un bolid de lux cu ochii inchisi pe Magheru si a recitat  Desteapta-te Romane, fara sa deschida gura. 

Aburii ceaiului creează, așa… aproape o transă când….ce să vezi?

          3 de “ da “….!  Până și Mihai Petre, a fost uimit de abilitatea cu care duduia a rupt gura târgului.

          Două lucruri le înveți, sigur, aici, la pîrnaie:

- ușa nu se deschide decît din exterior și din pat te dai jos pe o singură parte – situatie foarte asemanatore cu casnicia.

          La un moment dat, cioc cioc, la usa! Cum toți eram în cameră, cine să fie, cine sa fie,  la ușă, la ora aia? ... flacaul de la vizita, sifonul de pe sectie sau trompeta de militian, pazitorul absolut?

          Da... într-un scenariu real sau într-o variantă cat se poate virtuala, așa ca... tonusul nostru,  câteodată, aveam de ales.

          Deci...cin să fie? Musafirii sau Miliția?

          Și cum prieteni sau cunoscuți,  cu cagule pe față n-au cum, mai rămâne varianta a II-a.

Mă ciupesc din nou. Oi fi ațipit ...iar.

Aș fi surprins să mă trezesc de data asta într-un cu totul alt spațiu și timp.

Ceva mai nasol fără „sertare” și fără cozi la buda turcească.

          În rest totul static. Camera s-a umplut în doi timpi și trei mișcări.

Nu mai știai cine e și ce ce vrea. Un lucru e cert. M-am hotărât să-mi apăr cana cu ceai cu orice preț deși, au fost vreo două situații în care eram sigur că trebuie s-o iau de la capăt, nu cu viziunile, ci cu ceaiul.

          Urât scenariu. Indiferent de cum îl percepi sau ce rol ai în distribuție sau în spațiul din camera.

          Revenim totuși la momentul în care se mai putea face ceva....

Momentul în care puteam schimba scenariul și poate cine știe...iesea altceva!

          Dar ce să schimbi?

Și mai ales ce să iasă?

Protagoniștii, nu... decorul, nu... intriga, nu... momentul zilei, nu.

          Programul de pe plasmă - da.

Și rezultatul?

          O cameră de detenție, in care 8 stau în paturi și privesc programul de pe plasma, unul este in baie și 3 beau ceai.

          Atmosfera, concentrată pe subiectul de pe plasmă.

          Subiectul: concertul nr.1 de Ceaikovski pe o temă de Paganini.

          Finalul. Ceaiul  de galbenele și discutiile elevate,  la fel ca piața cu zarzavagii dormind pe sub tarabe la ore mici, invocând nervoși în gura mare sloganul optimist:

          A venit primăvara !!!!  Acoperă-mi inima cu....ceva!

 

Metafizică de Pennytenciar

Dilema

    Era o duminică obișnuită când, într-un supermarket, la ieșirea de la casele de marcat, un tânăr apare brusc și a începe să strige:

·      N-am furat nimic!! Fraierilor!!!! …. uitați că n-am furat nimic!

    Reacția celor din jur a fost predictibilă: clienții s-au întors către rafturi, cei de la coadă s-au prefăcut că nu-l aud, vânzătoarea a apăsat butonul de panică, iar agenții de pază au intervenit. Totul s-a desfășurat normal, în limitele unei astfel de situații.

    Faptul că individul a furat, sau nu ceva, era irelevant.

    Toată lumea și-a făcut treaba. După o percheziție rapidă efectuată de agenții de pază, individul a fost condus - nu fără putina brutalitate - afară din supermarket cu avertismente de genul:

     „Dacă te mai prindem pe-aici... ai să vezi, tu!”

    Ce a înțeles individual nostrum, din toată această experiență?...

     A înțeles că lumea nu reacționează bine atunci când ești sincer. În mintea lui, a făcut o analogie între momentul în care a furat din magazin și nu a recunoscut și momentul actual.

    De fiecare dată, a fost scos afară de agenții de pază cu aceeași brutalitate - poate că puțin mai multă violență fizică în ultimul caz.

    Așadar, individul nostru este puțin confuz.

    După patru sau cinci astfel de incidente, cu sau fără obiecte furate, individul ajunge în cele din urmă în pușcărie.

    Aici, totul se schimbă. Dispare supermarketul, dispar spectatorii, iar decorul se modifică. Libertatea lui este redusă…  dar și cantitatea de alcool, in care era obișnuit să se refugieze și să-și alimenteze gândirea pozitiva. Scad gradele de libertate ale acțiunilor lui, dar scat si gradele,  cu care omulețul nostru obișnuia să se hidrateze și să-și alimenteze logica infracțională.    

    Probabil, aici află că este dependent de alcool și probabil că tot aici, după o anumită perioadă de timp, perioadă în care alcoolul este întocmit cu un tratament psihotrop, isi da seama sau nu, că dacă va scăpa de pușcărie isi va relua comportamentul  și probabil și obiceiurile.

    Și care este problema până la urmă?

    Poate că este doar o prelungire nenaturală si inutila a unei vieți pe care nu a trăit-o, sau dacă a trăit-o, o face în mod regretabil. Lacrimile picură. Or fi, ele pentru ceea ce a fost sau pentru ceea ce ar fi putut fi?

    Ce se poate face?

    Subiectul nostru petrece trei sau patru ani în puscarie, închis, purificat și gata să-și continue „misiunea”.

    Poate să spună liniștit că, în toți acești ani, a preferat să "trăiască sănătos".

    E trist, dar ce altceva ar mai fi de făcut?

    E ca în acea reclamă de la Mercedes, când moartea apare din senin pe locul șoferului și spune cu un zâmbet complice: "Îmi pare rău!".

     În clipul publicitar există un happy end, dar în realitate e exact pe… dos.

    Și atunci, ce preferi: să fii amânat la comisia de liberare condiționată sau să fii acceptat de comisia de "eliberare" condiționată,  numită... moarte?

    O dilemă diabolică.