"Timp lipsă " - documentarul ororilor

Claudiu Oțeleanu revine în peisajul literar brașovean cu un volum de proză inedită, concentrat în jurul unei tematici șocante și incitante în același timp,  proză care are capacitatea de a descrie fidel o lume cenușie, inaccesibilă celor mulți, cea a detenției.

Anterior acestei apariții, autorul a publicat volumul de versuri Egocentric, colecție născută din zbuciumul interior al experiențelor închisorii. Mizeria umană întâlnită a fost lait-motivul seriei de poezii.

         Într-un mod neașteptat, proza pe care o vom aduce în discuție se va constitui într-o serie de note de subsol ale versurilor anterior apărute, deoarece se referă la realități ce au născut trăirile descrise în lirica autorului.

Cartea este, de fapt, o scriere de graniță deoarece poate fi încadrată atât în sfera textelor confesive, cât și în cea a documentarului.

Experiența trăită a închisorilor este descrisă cu atât de multă luciditate cât permite o perspectivă subiectivă. Atitudinea autorului frapează. Nu este urmă de victimizare, nu se filosofează pe ideea unei nevinovății, textul fiind efectiv constituit din descrierea  unor evenimente, conflicte și denunțuri.

          Dacă Egocentric descria lumea interioară, suferințele de nedescris provocate de ceilalți, Timp lipsă vorbește de fapte, de chipuri, de clădiri și de atitudini.

Ne este descris un turn Babel al unei lumi în continuă degradare, o lume fără speranță.

De fapt, lectura succesiunii de decupaje (fragmentarismul este evident), ne face să înțelegem că întregul demers (mai mult sau mai puțin artistic) devine un manual de supraviețuire.

Se reușește creionarea în linii fidele a unor locuri și caractere care sunt greu de imaginat în afara penitenciarului. Jurnalul își va câștiga, astfel, originalitatea prin unicitatea discursului sincer, prin grija pentru detaliu, grijă care frapează lectorul.

Ne vom opri asupra unor secvențe pe care le considerăm esențiale.

Capitolul 1, Vremea în care s-a oprit timpul, reușește o descriere a universului închisorii de la Miercurea Ciuc:

„Două nivele, parter și etaj,  plus un demisol cu arcade și iz de beci domnesc, sunt în mare parte lăsate așa cum au fost din construcție. Diferența o face doar multitudinea de conducte vopsite în gri petrol și lambriurile negre, care, fixate în cărămida prăfuită, lucesc disonant, rupând o simetrie înfiorătoare.”

Aceste descrieri sunt cele care permit încadrarea scrierii în sfera artistică. Există o urmă de originalitate în creionarea culorilor, ce-i drept cenușii, dar scopul autorului nu este nicidecum crearea unei atmosfere idilice, ci re-construirea unui episod pierdut din viață, printr-o retrăire a momentelor de cumpănă în fața foii de hârtie.

Dezideratul acestui demers este destul de greu de intuit.

Însăși apariția unui astfel de jurnal document ce abundă în detalii șocante despre corupția, incompetența și nepăsarea angajaților unui sistem, poate agita anumite spirite.

O atitudine destul de neașteptată  aparține acestui narator implicat în actul descrierii. Scrierea nu are un caracter moralizator, nu izvorăște din răzbunare și mai ales nu caută vinovați. Sinceritatea este evidentă, nemaifiind nevoie de ficțiune.

       De fapt, savoarea textului este oferită de relatarea la persoana I.

Prezența personajului narator oferă veridicitate acțiunii. Subiectivitatea asigură trezirea interesului unui lector.

Un punct de vedere realist nu ar fi fost la fel de ofertant precum este cel al naratorului implicat, care a trăit tot ce este descris.

Confesiunea este cutremurătoare tocmai pentru că scopul întregului demers nu este unul artistic, ci unul care ține de structura intimă a autorului, care se descarcă prin scris. Astfel, masa de lucru, foaia pe care se aștern cuvintele vor avea rol tămăduitor.

Este ceea ce se numește salvare prin scriere.

Mediul ostil, dat de mizeria umană sau de cea exterioară, rămâne o constantă a scrierilor lui Claudiu Oțeleanu. Talentul evident al autorului constă în abilitatea de a creiona stări, de a realiza portrete, de a re-face istorii personale.

Forța descrierii detaliului își are o explicație psihologică.

Monotonia este la ordinea zilei, iar lucrurile descrise sunt cele care se vor dovedi apăsătoare pentru scriitor:

 „Saltelele sunt de fapt niște saci din material textil, pline cu reziduri textile, probabil cu haine sau alte țesături care au rămas și s-au tocat mărunt, după care s-au înghesuit în niște huse de iută rezistent și s-au întins pe aceste paturi. Cele mai multe sunt cusute de multe ori și pe față și pe dos. De ce? Tocmai fiindcă la așa zisele „piețe” ( perchiziții),  saltelele sunt tăiate și întoarse pe dos în dorința furibundă a personalului pușcăriei de a găsi telefoane, cuțite sau alte “obiecte interzise”.

Avantajul persoanei întâi este indubitabil. Istoria este trăită, detenția îi permite autorului să nu fie nevoit să speculeze sau să se documenteze. Acesta cunoaște ambele lumi, le știe legile, iar, în universul detenției, acesta trebuie să supraviețuiască.

Tocmai de aceea, fiecare capitol propune o rețetă de supraviețuire, mai evidentă sau mai discretă.

Un capitol interesant ca natură, ce iese din sfera confesiunii directe, este cel care reproduce denunțul încarceratului. Se pare că este un demers al personajului nostru, menit să ajungă în neant.

Ceea ce el sesizează este cunoscut de autoritățile care rămân insensibile. Astfel, sentimentul zădărniciei este chinuitor.

Autorul taxează aici nedreptatea, formele în care aceasta se manifestă în mediul detenției. Putem afirma că am descoperit, în acest capitol, sursa multor neliniști.

Modul în care este gândit și pus efectiv pe hârtie denunțul denotă luciditatea și curajul autorului de a sta drept, de a nu face nici un compromis și, chiar mai mult, de a-și asuma consecințele unui astfel de demers. Denunțul începe în forță:

„Domnule Director,

Aș vrea să vă aduc la cunoștință un lucru pe care majoritatea cadrelor (cred că și dvs.!) îl cunosc, cel al fraudelor și înșelăciunilor care se fac de anumiți deținuți cu ajutorul telefoanelor mobile.”

Într-un mod automat, directorul este incriminat. Avem o abatere de la tonul oficial al unui astfel de denunț, abatere ce demască incapacitatea autorului de a ignora toate aceste aspecte apăsătoare, generatoare ale iadului sufletesc.

               Dacă privim scrierea ca pe o operă artistică, putem demonstra natura postmodernă a acesteia. Fragmentaritatea este evidentă.

Autorul intră într-un pact cu lectorul care trebuie să fie dispus să re-constituie firul logic al întâmplărilor descrise. Inserarea unor fragmente de natură administrativ-juridică reprezintă o altă practică a artiștilor contemporani, adepți ai acestui curent.

Astfel, scrierea se constituie într-un experiment la granița dintre artistic și social, rămânând, în ciuda perspectivei subiective, o radiografie în nuanțe fine și sensibile a unei lumi oripilante, la ale cărei detalii nu avem acces în alt mod.

Culorile cenușii ale pereților, saltele cusute de zeci de ori, mirosul descris rămân generatoare ale unui disconfort care a fost, de fapt, unul dintre motivele  pentru care această carte a fost scrisă.

Cristian Vieru