Navetist intre Iad si Rai

    Cred ca in viata oricarui om, la un moment dat, vine un moment in care te intrebi: Oare exista? Sunt lucruri bune sau rele in viata care te fac sa te intrebi: De ce ti se intampla tie? De ce tocmai tie?
      Ca o fi legat de varsta, de experienta de viata sau de faptele fiecaruia, ceea ce se intampla adeseori pare coborat dintr-un „scenariu” bine pus la punct de cineva, undeva, deasupra a ceea ce stim, cunoastem si putem atinge sau vedea.
       Ne dorim sa intelegem fiindca, spunem tot noi, ca in felul asta vom si accepta mai usor. Odata acceptat, un ” lucru ” s-ar putea transforma intr-un ”obicei”. Spunem ca se ”intampla lucruri” si ajungem sa avem ”obiceiuri”. Nu le tratam ca atare, ca notiuni care inseamna ceva, ci le introducem ca expresii noi intr-un context pe care voi incerca sa-l definesc.
      N-am facut niciodata diferente, chiar multi - in special cei apropiati- mi-au reprosat-o, cu toate astea tot niciodata n-am tratat la fel pe nimeni. Si consider ca n-aveam cum . Egalitatea intre oameni nu exista. Nici macar ca principiu. Daca totusi ne confruntam cu notiuni ca ”principiul egalitatii” propun ca sa-l tratam ca pe un tel pe care nici macar sa nu ne propunem sa-l atingem.
      De ce ? Poate ca aici gasim „cheia de bolta”! Sau mai mult, asta ar fi un punct bun de pornire. Sa pornim de la ”egalitatea de sanse”. Bun ca principiu Sonor, Social, Actual si Bun de afisat ca panoplie. Cu totii stim ca de fapt lucrurile nu stau asa. Exista ”egalitate de sanse” atunci cand ea este determinata de un interes. Sa luam un simplu si banal exemplu pe care tot istoria ni-l scoate pe firmament.
Cand, cu ce ocazie si de ce a aparut conceptul de emancipare a femeii? Nu ne referim la cine l-a inventat si l-a promovat. Care era rolul femeii in antichitate, evul mediu si timpuriu in inceputul industrializarii? Treburi casnice si procreere. Rol care in mare parte il regasim si astazi.
Numarul persoanelor de sex feminin a fost in permanenta mai mare decat al celor de sex masculin. De ce? in primul rand din cauza cruciadelor, a razboaielor si a faptului ca rolul barbatului era intotdeauna acela „combatant”, indiferent ca el se referea la procurarea hranei sau la conducerea comunitatii .
Cu cat munca, mai bine zis „diviziunea muncii”, a devenit clara si evidenta, un concept de genul „munca este pentru masini”a prins si odata cu James Watt lucruri de acest gen, iata au ajuns posibile. Trecerea de la „troc” la „bani” a fost din nou o etapa importanta in evolutia relatiilor interumane si mai ales la pozitionarea in societate. 
     A devenit din pacate un criteriu care poate este unul dintre responsabilii „crizei de sistem” prin care trecem in prezent. Dar sa revenim la „emanciparea femeii”. Odata cu industrializarea s-a ajuns la concluzia ca majoritatea angajatilor care lucrau pe masini (vorbim despre industria textila) erau femei. Salarii, sindicate, impozite, fisc, reguli, etc. Iata notiuni noi, notiuni care au un element comun:”banii”. Pentru impozite aveam nevoie de salarii si pentru salarii au fost create sindicate”Lantul trofic” este mult mai complex dar ma rezum doar la cateva notiuni pentru a putea reliefa un lucru care este atat de firesc incat, desi il observam zilnic nu l-am bagat in seama.             Fiscul este cel care colecteaza impozite, femeile sunt mai multe decat barbatii, salariatii platesc impozite in concluzie cam cati bani ar aduce promovarea unui concept de tip” emanciparea femeii”, implicarea ei - ca salariat- sau mai bine ca platitor de impozite- in jocul creat de regulile dupa care functioneaza societatea ?
    Oricum, mult mai multi decat a costat „ implementarea ” unui astfel de concept. Astea ar fi doar un traseu pe care ajungem la „ egalitatea de sanse”.
    Mai exact la ce a determinat sau a generat un principiu care arata exact „interesul” care implementeaza sloganuri si lozinci despre ”egalitate”. Chiar si despre lucrarile lui Marx si Engels, lucruri pe care eu le-as categorisi ca si literatura SF, am putea vorbi in sensul ca am fost determinate de un ” interes” mai mult sau mai putin ortodox. Se spune ca nu e bine sa traiesti in trecut. Dar oare nu trecutul este ceea ce ne defineste?
„Trecutul este prolog” W. Shakespeare Suntem ceea ce facem si ceea ce am facut.
Bune, rele, nu conteaza. Suntem un amalgam, o combinatie ciudata de bine amestecata cu rau. Cine crede ca poate trage linie si de maine poate fi alt om ignorand ceea ce a facut pana atunci se imbata cu apa rece.
Cea mai intunecata puscarie este inima noastra si cel mai infocat temnicer este Eul nostru! Oamenii nu se schimba niciodata. Ei se transforma, se supun ca orice intamplare din Univers, unor ” legi”. Diferenta intre ” transformare” si ”schimbare” este esentiala. Cred ca intelegerea acestei diferente este de asemenea vitala in deslusirea”scenariului” cu pricina; a ”scenariului” in care ” jucam” zilnic. Sa nu ne abatem prea mult de la scopul principal si sa introducem notiunile pe rand incercand sa adoptam sensul si intelesul lor la ”scenariul” nostru. Egalitate nu exista.
     Exista in schimb un „ principiu al comparatiei”. Tindem sa comparam. Asta facem tot timpul. Comparam, „ cu voie” sau „ fara de voie”si o facem inca din vremurile biblice ......”Dupa chipul si asemanarea Lui” ....
    Cand comparam, inseamna ca avem de-a face cu un proces foarte clar si bine definit in care raportat la un „ etalon” apreciem daca un lucru sau o intamplare este „ mai bun” sau „ mai rau” respectiv „ mai buna” sau „ mai rea”. 
     Dupa care tragem concluzii, concluzii care se pot concretiza in luarea unor decizii....sau nu.
Banuiesc ca idealul fiecarui om in viata este luarea unor decizii juste la momentul oportun si ca un corolar „ Daca toate aceste lucruri le-am face in timp real - o chestiune pe care eu o consider imposibila, cel putin la acest moment - atunci totul „ar fi altfel”. Probabil un prim efect ar fi absenta notiunii de „ regret”. Ce bine ar fi fost sa nu existe un asemenea termen, sau sa existe dar sa fie folosit la altceva. Poate si asta este o greseala- hai sa-i spunem tipic umana - tendinta de a imagina si de a „ experimenta” pe modele ideale, modele teoretice” lucruri” pe care le aplicam in viata reala si constatam ca nu ”functioneaza”.
      Deci ”etalonul” este esential , fara ”etalon” nu avem comparatie. Se practica in fizica teoretica modelele ideale, modele pe care este cotata cam 80 % din fizica actuala. Iata-ne din nou in fata unor modele teoretice.           Spatii izotrope, spatii in care avem de-a face cu aceleasi proprietati ale acelorasi particele in acelasi timp. Deci totul este la fel, este perfect si poti generaliza absolut orice fenomen studiat la o particula dintr-un spatiu de genul asta, pentru toate particulele. Deci este suficient un studiu al unei singure particule de genul asta.
      Daca lucrurile ar fi stat la fel si in realitate, atunci probabil studiul sau existenta unui singur copac, animal, om, etc. ar fi fost suficiente pentru a intregi derularea ”scenariului” si cand vorbim despre diversitate, specii diferite, fenomene diferite – de ce? Fiindca, toate acestea se rezuma la un singur studiu, pe un singur tip, pentru ca spatiul este izotrop. 
    Inseamna ca perpetuarea unei specii este chiar faptul ca 2 entitati din acel spatiu nu sunt la fel, nu se comporta la fel, nu au aceleasi proprietati desi paradoxal nu provin din aceeasi specie.
    Putem sa spunem ca sunt ”egale”? Nici macar figurativ. Iata doar un banal si aparent, lipsit de un suport stiintific solid, rationament care poate determina o judecata de genul: Daca am fi fost egali, era suficient unul singur si din nou un corolar. Faptul ca nu suntem egali ne determina in primul rand perpetuarea speciei”.
Asta ar fi o prima si deloc nesemnificativa concluzie. Lavoisier spunea la un moment dat, pe vremea cand enuntarea unui principiu de genul ” Teoria conservarii materiei” suna ceva de genul” Era pe vremea cand iepurele ataca omul in gradina cu varza, un lucru pe care cel putin pana in prezent nimeni nu l-a contrazis, ba mai mult sunt stiinte care se bazeaza fundamental pe el. Ce spune acest principiu, „ca nimic nu dispare, nimic nu se creeaza, totul se tranforma ”
Cum aplicam acest principiu la deslusirea „scenariului” pe care incercam sa-l intelegem? Simplu: Oamenii nu se schimba niciodata! Ei se transforma. Cum ? In ce? Cand? si De ce? Astea sunt chestiuni care ne arunca intr-o alta dimensiune a discutiei.
     Probabil deslusirea universului nostru interior ar dezvalui existenta unor modele aplicabile la scara planetara sau chiar la scara a ceea ce numim astazi Univers. Putem oare sa facem asta? Sa aplicam legile modelului nostru interior la scara atat de mare. Ce ne va opri? Unde ne-am impotmoli? Nu demult, specialisti de la CERN au anuntat descoperirea unei particule, care ar fi cheia „originii universului”. Practic, odata cu descoperirea acesteia se mai lamuresc niste lucruri care s-au intamplat in primele secunde de la „ nasterea universului”.
     Asta este probabil si motivul pentru care a fost numita generic si „Particula lui Dumnezeu”. Iata ca sondand universul nostru ne-am oprit la aceasta particula. 
     Poate ca si in sensul celalalt, la celalalt capat a ceea ce numim ( Spatiu-Univers) ne vom opri la altceva, la altceva ce (apartine) sau ii asimilam tot lui Dumnezeu. De unde plecam si unde ajungem? Procreem si murim sau mai bine procreeam ca sa murim.
    Il invocam zilnic, „cu voie” sau „fara de voie”, este omniprezent. As putea spune ca el este ”scenaristul” si noi interpretam doar niste roluri. Faptul ca noi ne facem planuri si ne gandim la tot soiul de lucruri pe care le facem sau nu, le ducem pana la capat sau le abandonam, nu inseamna ca rolul nostru in acest ”scenariu” este doar unul ”pasiv”. Nu.
     Este chiar important ca in constructia ”rolului” sa vii cu propuneri si idei care de noi depind daca se vor materializa sau nu. Dumnezeu nu poate sa-ti dea, daca-i ceri. Sunt sigur ca, prin absurd, daca am fi in postura de a-i adresa o intrebare aceea ar fi : Existi?
     Avem aceasta tendinta de a pune intrebari a caror evidenta este mai mult decat clara. De ce? Daca cineva vine, intrebi : Ai venit? De ce suntem tentati sa punem intrebari evidente si sa sarim de fiecare data peste esenta, sau peste lucrurile care conteaza sau care ne intereseaza de fapt. Sa revenim insa la intrebare.
     Care ar fi intrebarea care sa ”conteze” si care la momentul cu pricina sa fie edificatoare si relevanta pentru tot restul vietii?
    Credinta este o optiune personala.
   Este atat de individuala si intima incat conexiunea, creata cu Dumnezeu prin unicul canal de comunicare posibil, nu poate exista fara o profunzime aparte, stare cu ajutorul careia reusim sa realizam aceasta legatura.
     Se spune ca in viata un singur lucru conteaza. Pe masura ce inaintam in varsta iti dai seama cat de important este. Unii ajung sa plece dintre noi fara sa isi dea seama care este acel lucru. Eu stiu ca un singur lucru conteaza.
     Care? Nu stiu! Stiu doar atat ” ca un singur lucru conteaza !”
     Inca nu l-am descoperit sau nu m-a descoperit el .

www.en-joy.ro

PIATRA DE LEMN. Despre Dumnezeu, Biserica si Credinta.

Literatura, nu prezinta realitatea, ci o transforma si o denatureaza spre a o completa, adaugandu-i ceea ce in viata cotidiana experiementam doar in vise, dorinte si fantezii. „Timpul nostru se remarca prin minunate impliniri in domeniile intelegerii stiintifice si prin aplicarea tehnica a acestor introspectii. Cine nu ar fi incantat de asta?

            Dar sa nu uitam ca numai cunoasterea si abilitatile, nu pot conduce umanitatea catre o viata fericita si demna. Umanitatea are toate motivele sa-i puna pe cei care proclama valori si standarde morale inalte deasupra descoperitorilor adevarului obiectiv. Ceea ce umanitatea datoreaza personalitatilor ca Budda, Moise, Isus, valoreaza pentru mine mai mult decat toate realizarile mintii iscoditoare si constructive” Spunea Albert Einstein in „ The Human Side” Nu ma pot gandi la nici un alt cuvant care sa starneasca mai mult imaginatia. 

            Chiar si copiii mici , care au fost crescuti in comunitati non-religioase inteleg conceptul de Dumnezeu, iar daca sunt intrebati, ne vor desena cu draga inima o imagine - de obicei, proverbialul batran cu par lung si barba. Pe masura ce copiii cresc si devin adulti, propria lor imagine despre Dumnezeu evolueaza adesea spre imagini abstracte: de nori, spirale, explozii solare si chiar oglinzi, in incercarea de a integra caracteristicile unei realitati pe care nu o pot vedea.

            De fapt, cu cat o persoana, se gandeste mai mult la Dumnezeu, cu atat mai complex si mai imaginativ va deveni conceptul, preluand nuante unice de semnificatie, care difera de la un individ la altul. 

            Deci marea intrebare ramane: Unde isi are originea viata, unde se sfarseste ea, care este scopul ultim pe care il serveste ? 

Exista o realitate spirituala, sau este doar o inventie a mintii? 

Daca exista Dumnezeu, atunci aceasta entitate se intinde spre noi precum mana pictata pe tavanul Capelei Sixtine, de Michelangelo? 

Sau este exact invers? 

Mintea noastra se intinde ca sa imbratiseze un Dumnezeu care s-ar putea sa fie real sau nu? 

            Stiinta nu a raspuns inca la aceste intrebari, dar poate inregistra efectele pe care credintele si experientele religioase le au asupra noastra. Mai mult, ne poate spune cum Dumnezeu - ca imagine, gand, sentiment sau fapt - este interpretat, ce reactie provoaca, cum este transformat intr-o perceptie care este simtita ca semnificativa si reala. Dar stiinta nu ne poate spune daca Dumnezeu exista sau nu. Daca credinta in Dumnezeu ne da un sentiment de confort si securitate, atunci Dumnezeu ne va intensifica viata. Daca il vedem pe Dumnezeu ca pe o zeitate razbunatoare, care ne da o justificare, atunci cand facem rau altora, o astfel de credinta poate de fapt sa ne dauneze pentru ca ne motiveaza sa actionam in moduri, social distructive. Perceptia corecta a realitatii nu este unul din punctele forte ale mele. Vedem lucruri care nu exista, iar uneori nu vedem lucruri care exista. 

            De fapt nici macar nu incercam sa creem o harta detaliata a lumii exterioare. In schimb, selectam cateva aspecte, apoi umplem restul cu fantezie, conjunctura si credinta . Cand vine vorba sa ne gandim la Dumnezeu, creierele noastre creeaza o gama larga de teologii utopice, utilitare si uneori inutile – de la sistemele complexe de valori morale pana la numarul de ingeri care pot sta pe varful unui ac. 

             Dar indiferent cat de comprehensive devin teologiile noastre, creierul ne este, rar satisfacut de conceptele si imaginile sale despre Dumnezeu. 

            Rezultatul final al acestei contemplatii remarcabile a fost crearea a mii de practici si credinte spirituale diferite. Cu cat il contemplam mai mult pe Dumnezeu , cu atat mai misterios devine D-zeu. Unii imbratiseaza aceasta ambiguitate, altii sunt inspaimantati de ea, altii o ignora, altii o resping in intregime. Ramane insa fapt cert ca fiecare, incepand din copilarie, contempla posibilitatea existentei taramurilor spirituale. 

            Religia atenueaza tendintele arhaice si ofera reteta unui mod de a fi in lume decent, cu o frica necesara, o disciplinare si o contingentare ce isi are radacinile intr-o coercitie indusa simbolic, emotional.

            Religiile cu pretentie de universalitate si recunoscute ca atare isi schimba curand accentul propagandei lor. La inceput isi propun sa-i atraga si sa-i capteze pe toti cei care pot fi atrasi si captati.

”Masa”, in ochii lor, are un caracter universal; fiecare suflet in parte le intereseaza si orice suflet trebuie sa devina al lor.

Bisericile sunt cladite in asa fel incat sa poata cuprinde credinciosii deja existenti. 

Marirea spatiilor bisericesti se face cu rezerva si grija, numai atunci cand este cu adevarat nevoie. Exista o puternica tendinta de a grupa credinciosii existenti in unitati separate. Marile religii istorice au un simt, am zice inascut, pentru intuirea vicleniilor „masei”. 

            Propriile lor traditii, care au un caracter obligatoriu, instruiesc cu privire la cresterea lor, nesteptata, subita. 

Povestirile lor despre convertirile maselor li se par minunate si asa si sunt. Ceea ce isi doreste „ Biserica ”spre deosebire de „mase”, este o „turma”. Exista obiceiul de a-i primi pe credinciosi ca pe niste oite, laudabile pentru ascultarea lor.

            La tendinta existentiala de a se amplifica rapid, Biserica, renunta cu totul. Toate bisericile se multumesc cu fictiunea temporara a egalitatii intre credinciosi, care nu este niciodata prea strict realizata; doar intr-o anumita concentrare, tinuta in limite rezonabile si intr-o directie precis indicata . 

            Telul il situeaza cu placere la o mare departare, intr-o lume de dincolo, in care nu poti intra de indata, in timpul vietii, si pe care trebuie s-o castigi cu multe eforturi si umiliri. Treptat, directia devine cea mai important. Cu cat mai indepartat este „telul”, cu atat perspectiva lui de a se mentine este mai mare. In anumite lacasuri, la anumite intervale de timp, credinciosii sunt chemati sa se adune pentru a fi transpusi prin intermediul unor ceremoniale mereu identice, intr-o imblanzita „stare de masa”, care ii impresioneaza, fara a deveni periculoasa si cu care ei se obisnuiesc. Sentimentul unitatii lor le este oferit „dozat”. 

            De justetea acestei dozari depinde stabilitatea Bisericii. Oriunde, oamenii s-au obisnuit cu experienta aceasta repetata si delimitata cu precizie din bisericile si templele lor, ei nu se mai pot dispensa de ea. 

            Ajung sa fie dependenti de ea, ca de hrana sau de tot ceea ce constituie existenta lor. O interdinctie a cultului lor, oprimarea religiei printr-un edict statal, nu poate ramane fara urmari. Perturbarea acestei gospodariri atent echilibrate a „vietii de masa”, trebuie sa duca dupa un timp la izbucnirea unei „mase deschise”. Aceasta va avea apoi toate trasaturile elementare deja cunoscute. Va apuca in viteza tot ce e injur. Va realiza o egalitate reala in locul celei fictive isi asigura acum, o densitate noua si mult mai intensa. Renunta, pentru moment, la acel „tel” indepartat si greu de atins pentru care fusese educata si isi plaseaza altul ”aici” in ambianta nemijlocita a acestei vieti, in concretetea ei. Toate religiile interzise brusc printr-un soi de „laicizare”, intr-o izbucnire de mare si neasteptata salbaticie, caracterul credintei lor se schimba total, fara ca ele insele, sa inteleaga natura acestei schimbari. 

            O iau drept vechea lor credinta si considera ca isi respecta in continuare cele mai adanci convingeri. In realitate insa au devenit brusc cu totul altele, cu un simt acut si singular al „masei deschise” pe care acum o formeaza si din care nu vor cu nici un pret sa decada. In ultima perioada, statisticile releva ca ideologia si credinta religioasa se confrunta la scara planetara, cu o diluare a caracterului „ de principiu ordonator ”, pierzand teren in competitie cu mixul de indici si parametri ce descriu „socialul contemporan”. 

            Din perspectiva utilitarista, religia, ca si ideologia (Liiceanu o numeste eronat si lipsit de viziune –„sursa plenara a prostiei” - in „Intalnire cu un necunoscut”, 2010, Ed.Humanitas) excluzand deformarile extremiste - exercita un rol pozitiv, producand in moduri si cu arme diferite, seturi de sisteme axiologice, pachete „ gata facute” de credinte si valori cu textura morala si etica, presupuse a fi usor de asimilat de catre o omenire in explozie sub aspect numeric, dar din ce in ce mai subreda intelectual. 

            Pe langa scandaluri aparent minore in jurul Bisericii Ortodoxe Romane, tratate fie neglijent, fie fundamentalist marcate de o incrancenare anacronica si de o gestionare catastrofala a comunicarii publice, „schimbarea generationala” si efectul de ”laicizare” adus de modernizare tanarului sociolog Mirel Palada – in interviul pe hotnews.ro in 14 februarie 2013 –circumscrie problematica pierderii de viziune a Bisericii Ortodoxe Romane, unei viziuni complexe, care excede cadrul romanesc: „Experienta unor tari profund religioase pana acum doua generatii”( cum ar fi Franta, Spania- mai ales Spania, care pana acum doua trei generatii era foarte religioasa, au avut si ei un asemenea curent critic ) arata ca practicile religioase, cat si atitudinea fata de institutia religiei, au cunoscut o erodare.” 

            Daca ar fi sa ne gandim la ponderea pe care o are finantarea de anumite guverne – vorbim aici despre state dezvoltate- a productiei de filme SF in detrimentul bisericii, am putea spune ca, cel putin la nivel de propaganda, s-a intamplat ceva. Intotdeauna fraze de genul „ Eu cred in Dumnezeu”, „Dumnezeu sa ne ajute”, „Asa sa-mi ajute Dumnezeu”, le gasim in discursurile cu foarte mare aderenta la public. 

            Sa nu uitam de celebra intrebare pe care i-a adresat-o Emil Constantinescu lui Ion Iliescu, la ultima confruntare inainte de alegerile prezidentialedin 1996, intrebare, care conform sondajelor l-a scos castigator : „Domnule Iliescu, dumneavoastra credeti in Dumnezeu? 

            Raspunsul lui Iliescu s-a lasat asteptat si oricum, ateismul lui- deja facut public de nenumarate ori – l-a facut sa para sovaitor si nesigur pe el. 

            Cu legatura, sau fara legatura lucrurile s-au intamplat si s-au pierdut in „ firescul cotidian”. Introducerea frazei „Asa sa-mi ajute Dumnezeu” in finalul juramintelor pe care le depun presedintii, ministri, etc la investirea lor in functie se bazeaza in primul rand pe un impact emotional foarte mare. 

            Publicul, audienta receptioneaza acest mesaj foarte normal si ar reactiona – probabil - in caz ca el ar lipsi. Carl Sagan, in cartea sa „The Demon Hausted Word Science as a candle in the Dark” spune ca „suferinta umana este de cele mai multe ori cauzata nu atat de prostie, cat de ignoranta – in special atunci cand este vorba despre propria noastra ignoranta in ceea ce ne priveste pe noi insine „ O statistica relativ veche - la nivelul anilor 2000 - spune ca din cei 6,2 miliarde de oameni de pe Terra, 5,9 miliarde cred in existenta unei fiinte supreme si dintre acestia doar jumatate cred ca fiinta suprema este Dumnezeu. Biblia, in forma ei actuala, este acceptata de mai mult de o treime din populatia globului.

            Pana la urma problema zilelor noastre nu este : Daca noi credem sau nu in existenta lui Dumnezeu ci care este semnificatia unei astfel de prezente in vietile noastre? Stiinta, ne ofera tot soiul de certitudini si teorii care sa ne confirme un lucru pe care l-am simtit dintotdeauna. Faptul ca nu suntem singuri in Univers!

            Inca din 1961, radioastronomul Francisc Drake a lansat in spatiul public o ecuatie care ne indica numarul posibil de civilizatii inteligente existente in Univers. Ecuatia lui F. Drake. Aplicata in cazul Caii Lactee, rezultatul format dintr-un numar maxim si un numar minim, practic minima ne intereseaza - ne plaseaza in jurul cifrei de 50. 

            Din trecut, „TORA” vine cu o confirmare a acestor calcule. Intr-o limba veche de 3800 de ani, scripturile sfinte ale evreilor, ne spun ca „ Daca am exista numai noi, ar fi fost o risipa de spatiu”. Fiecare generatie il reinventeaza pe Dumnezeu intr-o imagine care indica o acceptare si o apreciere a lumii noastre pluraliste. Inamicul, nu este religia. Adevaratii inamici sunt: furia, ostilitatea, intoleranta, separatismul, „idealismul extrem” si teama izvorata din prejudecata.    Cum suna o fraza de genul: „ Noi putem schimba viitorul nostru, prin alegerile pe care le facem in fiecare moment din prezent”. La o prima lectura, pare literatura S.F. Daca v-as spune ca este o concluzie la care s-a ajuns in urma folosirii fizicii cuantice pe o serie de interpretari vechi si foarte vechi ale unor scrieri in ebraica , nu m-ati crede. 

            Ajungem din nou la bugete si la cat de credibile sunt scenariile S.F. in fata opiniei publice? 

            Cum ar suna un comunicat al unei administratii prezidentiale de pe aceasta planeta care ar incepe cu fraze de genul: „Stimati concetateni, aseara in timp ce comunicam cu extraterestrul sosit de pe planeta......m-am gandit la o solutie pentru iesirea din criza economica” -L-ar crede cineva?

            Ar putea fi credibil un asemenea mesaj, chiar daca sa presupunem ca ar fi adevarat? Nu! 

            Nu, fiindca noi nu suntem pregatiti sa acceptam asa ceva. 

            Cati dintre locuitorii planetei au sesizat in mesajul Papei Ioan Paul, raspunsul la intrebarea pusa de un jurnalist cu privire la contactul cu alte civilizatii. „Suntem gata sa-i crestinam, indiferent de unde vin si cum arata! Americanii au abreviat-o cu SETI( Search for Extraterrestrial Intelligence), au transformat-o intr-un proiect al NASA, i-au alocat un buget si de atunci ceea ce a scapat in media este foarte putin, raportat la unde s-a ajuns. De ce? Este oare, prea mult, pentru un om obisnuit, avand o educatie „rezonabila” sa inteleaga ca exista fenomene si lucruri naturale care se intampla cu un scop. Sau ca exista lucruri neumane care ne pot influenta viitorul, deci implicit prezentul? Este asa de greu de acceptat asa ceva? 

            Oare Dumnezeu nu ne pregateste pentru asta? 

            Cunoasterea umana se dubleaza la fiecare 10 ani, intre 1987-1997 au fost stranse mai multe cunoastinte stiintifice decat in toata istoria umanitatii. Teoria cuantica a mai schimbat o data fizica. Inca de la aparitia ei in scena, acum un secol, ea a rasturnat felul in care gandeam despre particulele subatomice si despre interactiunea dintre acestea.    Acum, ni se pregateste o noua revolutie cuantica, una care sa ne dea tehnologii cu potentialuri, anterior inimaginabile.    Pe cat de ciudate sunt ele, predictiile teoriei cuantice au fost demonstrate prin nenumarate experimente. 

            Mai putin clar este felul in care se produc aceste fenomene. O posibila explicatie ar fi ca Universul nostru este doar unul dintre multe altele, toate fiind alaturate ca paginile unei carti. Astfel, cand spunem ca o particula poate exista in mai multe stari simultan, descriem de fapt diferitele sale versiuni din alte Universuri „decoerenta” apare atunci cand universurile paralele au fost „dezlipite” in asa fel, incat interferenta cuantica dintre ele dispare. Manualele de fizica mai vechi ne spun ca o particula cuantica exista ca „unda”, doar pana cand cineva o masoara, moment in care „unda”, dispare si ramane un obiect „clasic”. Acest proces fizicienii l-au numit „decoerenta”. Este mult mai usor de adoptat notiunea unui Dumnezeu binevoitor, dar este mult mai dificil de experimentat calitati asociate cu misticismul. Experientele care il transforma pe Dumnezeu intr-o „senzatie”, practic indescriptibila par sa se intample spontan. Aproape oricine se simte mai pasnic si mai relaxat in timp ce experimenteaza niveluri mai adanci ale constiintei, dar numai cativa vor raporta stari modificate si intense de constiinta care transforma rapid credintele lor spirituale. Timpul si intinderea practicii influenteaza clar abilitatea de a experimenta stari mistice, dar dupa cum afirmam marea majoritate a invatatorilor orientali - nu exista promisiunea iluminarii” Cred ca practicantii din toate traditiile religioase au reusit sa atinga stari misticice, dar cu totii par sa fie de acord asupra unui punct: D-zeu nu poate fi inteles pe deplin de minte. Experienta este pur si simplu prea uriasa, prea grozava si prea profunda pentru a putea fi descrisa in imagini sau in cuvinte. 

            Dumnezeu devine totalitatea vietii si o forta care este absolut si ireductibil reala. 

             Dar este un Dumnezeu, care nu incape in doctrinele credintelor religioase traditionale. Einstein il numea „un sentiment religios cosmic” si il considera a fi „cel mai puternic si mai nobil motiv pentru cercetarea stiintifica” Este Dumnezeul „mistic” inspaimantator? 

             Intr-un anumit sens, da, deoarece mintea noastra vrea sa identifice limpede si sa eticheteze tot ceea ce percepe. Mintea pur si simplu nu accepta misterele, iar oamenii care sunt foarte sensibili s-ar putea sa prefere sa imbratiseze o varianta mai traditionala despre Dumnezeu. 

            Daca descrierile evolutiei neurologice de pana acum a „credintei religioase” este corecta, ar putea fi posibil sa prezicem viitorul lui Dumnezeu? 

            Istoric vorbind, notiunea de Dumnezeu a fost reinventata de mai bine de 1000 de ori, evoluand de la o imagine autoritara catre un simbol al unitatii si iubirii. Va veni oare un Dumnezeu mistic sa domine spiritualitatea secolului XXI? Poate, dar istoria ne spune ca o astfel de schimbare va fi dificil de realizat din punct de vedere psihologic. Cred ca mai degraba vom asista la o acceptare lenta a pluralismului, in care credinciosii confesiunilor diferite se vor lupta sa incorporeze spiritualitatile disparute care ne populeaza lumea.

            Dumnezeul viitorului, va trebui sa indeplineasca multe roluri si sa transceada multe interpretari ale textelor religioase istorice. Daca Dumnezeu este cu adevarat infinit, atunci el trebuie sa aibe manifestari infinite. Fiecare dintre noi poate vedea doar o versiune limitata a ceea ce poate fi Dumnezeu sau Universul. 

            Este ca in vechea poveste a oamenilor orbi carora li s-a cerut sa descrie un elefant. Cel care atinge trompa va spune ca este lung, flexibil si umed. Cel care va atinge piciorul spune ca este scurt, robust si aspru. Iar cel care va pune mana pe colt ii va contrazice pe cei doi, spunand ca este subtire, fin si dur. Cu totii au dreptate, dar nu vor putea sa inteleaga ce este un elefant pana cand nu vor putea pune toate partile laolalta. Poate, intr-un chip similar, daca punem laolalta toate descrierile naturii, realitatii si spiritualitatii umane si universale, vom obtine o mai completa intelegere a ceea ce este Dumnezeu. Atata vreme cat exista intrebari fara raspuns, referitoare la noi, univers, semnificatia vietii, vom inventa constant noi cadre spirituale pentru a aduce sensul intr-o lume complexa de neinteles. Cu cat ma afund mai adanc in universul meu interior, cu atat imi dau seama cat este de misterios. Daca ar trebui sa aleg dintre doua lucruri pe care le-am invatat – ca profesor, doctor, inginer, ca sot si tata, as spune in primul rand ca viata e sacra. Suntem intr-adevar determinati sa traim pentru ca fiecare celula din corpul nostru se lupta sa supravietuiasca si fiecare neuron din creierul nostru se straduieste sa devina mai puternic. 

            Al doilea lucru pe care l-am invatat este acela ca in spatele pornirii noastre spre supravietuire este o alta forta si cel mai bun cuvant pentru a o descrie este „credinta”. „Credinta”, nu numai in Dumnezeu, sau in stiinta, sau in iubire, ci credinta in noi insine si in ceilalti. Credinta in spiritul uman, este aceea ce ne face sa supravietuim si sa ne depasim limitele. Ea face ca viata sa merite sa fie traita si ii da semnificatie. 

            Fara speranta si optimism –sinonime cu ceea ce numesc eu „credinta” – mintea poate aluneca cu usurinta in „depresie” sau „disperare”. „Credinta” este inradacinata in neuronii si genele noastre si este unul dintre cele mai importante principii de onorat in viata. Unii oameni isi pun credinta in Dumnezeu, in vreme ce altii o pun in stiinta, relatii sau munca. 

            Dar, indiferent in ce credem, trebuie totusi sa ne conformam cu o intrebare mai profunda. Care este scopul si visul nostru, ultim? Ce ne dorim cu adevarat in viata – nu numai pentru noi, ci si pentru lume? Si cum vom incepe sa facem ca visul sa devina realitate? A avea speranta si credinta este esential, dar este nevoie de ceva mai mult : abilitatea si disciplina de a ne organiza creierul, in moduri in care sa ne motiveze viata. 

            Adesea, am fost intrebat daca cred in Dumnezeu. Un raspuns simplu ca „ da” sau „nu”, nu poate face dreptate unei credinte personale atat de profunde, asa ca obisnuiesc sa raspund cu o discutie destul de lunga despre natura complexa a lui Dumnezeu, a stiintei si a religiei. Raspund, intreband acea persoana care este definitia lui Dumnezeu.    Nu este usor si aproape fiecare definitie este unica. In functie de ceea ce raspunde individul , s-ar putea sa fiu de acord cu unele aspecte ale definitiei, sau sa resping altele. In momentul in care cineva incearca sa dea deja definitia lui Dumnezeu, stiu imediat ca nu poate fi adevarat. 

             Nu se poate limita ceea ce este infinit si deci stiinta - asa minunata cum e ea – nu poate spera sa rezolve prin sine aceasta problema incurcata a existentei lui Dumnezeu. Stiinta nu il poate gasi pe Dumnezeu, pentru ca nici macar nu stiu ce cautam. Si chiar daca il gasim, stiintific pe Dumnezeu, s-ar putea sa nici nu ne dam seama. Stiinta ne poate ajuta sa expunem unele dintre felurile in care gandim si simtim despre Dumnezeu, iar aceasta ne poate ajuta sa ne largim credintele personale. 

            De aceea, cred ca este necesar, sa ajutam stiinta prin studierea conceptelor de Dumnezeu, la nivel personal, subiectiv si teologic. Combinand scopurile si perspectivele stiintei si religiei, cred ca avem sanse de a raspunde la problema Dumnezeu. 

            Stiinta si religia, intampina prea multe limite si dificultati. Aceasta este adevarata natura a menirii de a fi – a ne provoca sa ne impingem mintile si creierele dincolo de limita. Atunci si numai atunci vom putea incepe sa schimbam lumea. Nu am ales niciodata calea usoara. 

            Am muncit din greu ca sa explorez lumea si mi-am impartasit incertitudinile cu ceilalti. Am ingaduit curiozitatii si compasiunii sa se joace cu toate posibilitatile si cred ca asa am sansa sa-mi imbogatesc viata si cu putin noroc, lumea. Si cu orice pret am sa-l contemplez pe Dumnezeu, pentru ca pana la urma ma voi descoperi pe mine insami.     Pentru mine, asa reusesc Dumnezeu si stiinta, cand se unesc in creier, sa transforme viata.

www.en-joy.ro