claudiu oteleanu

O mizerie

Bărbatul intră pe poartă drept și degajat, ca omul conștient de puterea pe care o are asupra destinului său. Privit din spate, părea să fie în floarea vârstei, dar obrazul brăzdat de riduri mărturisea pe deplin cei șaizeci de ani ai săi.

Își cercetă mândru și încruntat averea: o casă nouă, mare, acoperită cu tablă strălucitoare, cu un coș șuierător în vârf. Izbi scurt în câinele care i se freca de cizmă. Mai rămase o clipă în loc, într-o vădită contemplare a creației sale.

Soarele apunea liniștit după trei zile de furtună.

Vara era ploioasă, iar verdeața copleșitoare răsfrângea pe zidurile văruite o lumină înșelătoare de iarbă fără vlagă. Bărbatul cunoscuse perfidia acestei lumini dincolo de care se ascundea forța, și zâmbi complice la prefăcătorie. Era mulțumit. Știa că are de ce să fie mai mulțumit decât mulți oameni din satul ăla prăpădit. Argatul lui Nicolae Cheagu n-ar fi putut niciodată să năzuiască la mai mult.

Nu intrase de la început în planurile sale.

Nu-l văzuse, știa că nu-l putea câștiga și nu s-a mirat nici când reforma cea adevărată din 1945 nu i-a adus nimic. Fusese pur și simplu uitat, și când începu și el să se zbată, se dovedi a fi prea târziu și se retrase în indiferență ca musca obosită în plasa păianjenului.

Prinse a se zvârcoli abia mai târziu, din cauza nesiguranței.

Nu putuse să prevadă ce va face după ce Nicolae Cheagu va fi fost lichidat. Nici atunci când căposul de Ghiță Pascălin plecă la Roman și-l chemă și pe el, deoarece lumea se descurca bine acolo, Manole Cojocaru, dar el tot nu s-a dus. Avea femeie, copii, și nu era în firea lui să dea vrabia din mână pe cioara de pe gard. În mintea lui, după aceea, chiar înainte de a intra Cheagu în Gospodărie, veni președintele:

„Este un loc la vaci, că-l știu priceput la animale.”

Se înscrie Nicolae și-i spuse femeii că n-ar fi rău pentru el dacă ar intra acolo. Promisese. Oricum, stăpânu-său bătuse șaua că nu vede tovarășii să se facă nici cu el, nici fără el. Și că-i e teamă să nu-l treacă ăștia la chiaburi, așa că-i stă în cale ca un fier ruginit de care te lovești întruna, fără să te-nduri să-l dai dracului, gândindu-te că o să-ți mai trebuiască.

Față de președinte, a arborat aceeași indiferență, deși, în sinea lui, nu mai putea de bucurie. Scăpa de situația nesigură și, pe deasupra, de poziția de slugă întârziată în care se afla. Doar una e să fii la Gospodărie și alta argatul lui Nicolae Cheagu, orice s-ar zice.

Când s-au împlinit zece ani de vacărit, Manole și-a clădit casă, un băiat i s-a făcut șofer, o fată i s-a măritat cu un gestionar din Plăvățari, iar Prislea e aici, cu el, ca și aranjat.

Gheorghe trebuia să i-o aducă în casă pe fata lui Nicolae Cheagu – nu, Doamne ferește, nu ca pe o... ci în mod cinstit, ca pe o noră a lui.

Orgoliul bărbatului era nemăsurat, gândindu-se la asta.

Abia aștepta ca nevastă-sa să sufle o vorbă și de aceea, când a intrat în casă, și-a luat o față veselă, să-i dea curaj ticăloasei de muiere, care altfel n-ar fi îndrăznit să supere bărbatul întunecat.

Trebuia să înceapă numaidecât ea vorba.

În ruptul capului, n-ar fi vrut Manole ca ea să-și închipuie că el, stăpânul și bărbatul, s-ar putea gândi la asemenea lucruri nevrednice.

Deci, omul a rămas impasibil la cătătura femeii și, când ea a răsturnat mămăliga, întinzându-i farfuria cu ardei umpluți, el a acceptat compania lor printr-o invitație, derutând dintr-o dată femeia și silind-o să vorbească: „Mâncați și voi, și tu deșartă odată ce ai în gușă, să nu orbești uitându-te la mine!”

Și când femeia înfricoșată i-a spus:

„Manole, băiatul vrea să se însoare”, el a țipat:

„Aha! Poate crezi că nu știu gândurile celor din casa mea?”

„– Ține calea fetei unul din Cîrîtei, ar trebui petită” – nu s-a așteptat.

A tăcut încruntat. Asta, într-adevăr, n-o știa.

Femeia și băiatul îl priveau pe furiș. Omul își încordă din nou antenele relaxate o clipă:

„Aha, fără mine nu se poate! Bine, atunci mâncăm și mergem la petit. Vezi cum se grăbește taică-tu când e vorba de tine?”

Satisfăcut că cei doi erau din nou perplecși, a mai adăugat:

„Să aduci, femeie, un kilogram de vin roșu!”

Au băut în tăcere și, cu ochii plutind în aburul vinului, au început să privească pe ascuns la casa vecinului. Îi sfida și acum cu mândrie, impunând un fel de distanță jignitoare între ea și restul lumii.

Manole se întreba adesea cu ciudă ce putea determina această impresie. O bază reală nu exista. În seara aceea a avut brusc revelația: plopii. Un șir de copaci înalți, argintii, asemenea gardului de zăbrele al unui palat.

Bărbatul s-a ridicat zvârlind scaunul cu călcâiul, a făcut semn scurt feciorului să vină după el, iar femeii, care-și dusese mâna la gură cutezând să întrebe prin acest gest „cum, fără petitoare și fără haine bune?”, i-a răspuns doar râzând pieziș, ca să nu creadă cumva că-i dă vreo explicație.

Frunzele plopilor, înviorate de ploaie, se zbenguiau în ultimele raze de soare. Se auzea aiurea fluieratul răgușit și perseverent al unei mierle.

În casa lui Nicolae Cheagu încă nu erau aprinse luminile.

Șura cu pereții de draniță încrustată, adică patul și casa lui de douăzeci de ani. Manole Cojocaru simte și acum, în plină vară, frigul acela de februarie. Vântul vuiește printre dranițe, iar lupul îi rupe doi porci mari.

Nicolae Cheagu îl lasă fără cojoc, îi trage din plată pentru animale, „ca să fie mai ager altădată” și se bate cu lupul.

La un pahar de vin, spune tuturor că lupul a mâncat cojocul argatului său.

Și oamenii râd!

L-a simțit câinele și gazda cand a ieșit din casă. Când omul a întrebat „Cine-i acolo?”, răspunsul a venit ca o parolă de care trebuia neapărat să ții seama: „Manole!“ – celălalt a răspuns.

Altfel, ce era de spus? „Sunt eu.“

– Poftește, vecine! – Vezi bine că mă apropii, dacă am venit...

Numai după ce au ajuns pe prispă, cu linoleumul verde, și-au dat buna seara.

Nicolae căuta motivul care putea să-l aducă pe ăsta la el, pentru că de atunci, de când fusese brigadier zootehnist, nu-i mai călcase pragul. Intimidat și uluit cum era, gazda trebuia să vorbească, pentru ca nepoftitul să nu simtă nicio clipă mirarea sa. Așa că a început să bâiguie:

– Poftiți, Manole, și tu, Gheorghe, apropiați-vă! – și începu să-și învârtă capul dezorientat, întru aflarea nevestei și a fetei.

Manole a profitat de zăpăceală și de invitație și a deschis ușa drept, fără să se-ndoaie, pășind în bucătărie sigur pe sine, ca într-un loc pe care-l cunoști, așezându-se și făcând semn din ochi feciorului să se așeze.

„– Tu, băiete, ce vrei?“ – l-a întrebat atunci gospodar, nelăsându-l să intre în ogradă ca pe un pribeag pe care nu-l cunoști și de care e mai bine să te ferești până una alta.

Îi spusese „băiete“, deși erau de-o seamă.

„– Păi, n-ai nevoie, bădie, de-un om la treabă?“ – ar fi răspuns el, la care celălalt și-ar fi smuls câteva fire de mustață, ridicând din umeri:

„Să vedem, să vedem...”

Nicolae Cheagu fusese cineva. Fără să aibă o avere prea mare, avea oamenii lui la oraș, care-l alegeau primar ori de câte ori veneau la putere. Acum Nicolae era un om ca toți oamenii, intrase tâmplar la Gospodărie și nu-i mergea rău.

La femeie și la fată Manole nu s-a uitat și ele, jignite, s-au retras sfidător într-o parte. Celălalt, încurcat și el în propria-i casă, a trebuit să-și afle locul. Se auzea bine bâzâitul unei muște de carne în bucătăria altfel curată.

Maica Domnului cu flori de mușcată, pereți albi, o mobilă albastră de bucătărie cu mânere vopsite verde, aragazul, bancuța cu căldarea de apă, patul vechi de scânduri din camera cea bună, pus acum aici. O femeie grasă, cu părul alb, cu ochi de pământ negru, primăvara. Pe fața ei se citea uimirea, dar și un fel de revoltă împotriva celuia care le-a călcat pragul cu atâta nerușinare.

Lui i-a părut bine că pe fața fetei nu se citea supărarea, pentru că asta era toată taina ființei sale. O vietate dintre acelea care nu se simt nici când le este foame, nici când sunt bătute, nici când sunt batjocorite.

Nu știi dacă le e sete. Și chiar dacă unealta arată că nu se supune, meșterul era convins că o va mânui cu folos.

„Nicolae, întrebi de ce am venit?”

Și când celălalt nici nu ridicase bine din umeri, tot el a răspuns: „Ca să-i petesc fată. Ce spui de asta?”

Punea întrebările și răspundea singur, cunoscând bine reacțiile pe care ele le puteau stârni în celălalt. În fața tăcerii grele, Manole continuă și-și expuse netulburat planul:

„Sunt bătrân, Nicolae, nu-i așa? Nici tu nu mai ești tânăr.

Eu îl am pe flăcăul ăsta, tu pe fata de colo. Iar noi, noi suntem legați cu funia de mătase a zece ani de viață. Vreau să-l așez pentru bătrânețea mea și îți cer fata. Ar trebui să-ți placă și ție. Aici, în vecini, ai s-o vezi toată ziua. Eu zic să scoți un kilogram de vin pe masă și să batem palma.”

Limbuția lui, cântec de rusalii. Logodnicul învârtea între degete un pix galben, de patru lei, găsit pe masă.

Revenind, Manole a mai întrebat o dată: „Ei, nu spui nimic?”

Încolțit, Nicolae a simțit că trebuie să răspundă neapărat ceva:

„Vezi, fata este în vorbă cu altul.” Și s-a uitat cerând ajutor de la fată sau de la nevastă. Fata, Maria – sau cum naiba o fi chemând-o – n-a avut rușine deloc și, înciudată că omul acela, vecin sau ce mai era el, vorbea despre ea ca și cum n-ar fi fost acolo, de față, a confirmat:

„Da, mă mărit cu un băiat din Focuri.” Gândindu-se că l-a făcut praf pe vorbăreț.

„Știi, aș putea crede că nu vrei să-ți dai fata ca noră fostului tău argat,” a spus atunci asupritul și înălțatul Manole.

Iar celălalt a râs mârșav:

„Ce argat?! Cum vine asta, Manole? Au trecut ani și ani de-atunci!”

Și agitându-se de-un pai, era neputincios.

„Dar băiatul tău, vezi, tace... Poate că nici lui nu-i place fata.”

Atunci mutul și mototolul de fiu-său s-a înroșit ca o fecioară neștiutoare și a spus că nu, lui îi place fata care-i place lui taică-său.

Și-apoi... asta-i petit: fără vorbă dinainte, fără femei, cu amenințări.”

Gândul și obrăznicia lui Nicolae tremurau ca pielea calului bătut. „Vine un oarecare și-mi cere, fără rușine, să-i dau fata.

Eu am fost primar!

Și chiar dacă acum sunt doar tâmplar, tot nu mă dau pe-un fost argat. Să-i intre bine în tigva asta.”

Îi vorbea așa cum i-a vorbit altădată și altuia și se bucura cum se bucură un câine asmuțit când a înțeles ce vrea stăpânul.

„Cred că ai să te mai gândești, Nicolae”, spuse Manole și ieși tot așa, fără să se uite nici la femei, nici la gazdă, urlându-și flăcăul după sine.

Lunea își freca adăpostitor spinarea de soare, murmurând sub atingerea lui fierbinte. Omul mână o vacă răzleață și se gândea că are noroc că i-au dat-o în grijă. Iarba a crescut mare și boii aceștia or să dea laptele cerut.

Brigadierul o să-l ponteze cu ziua întreagă sau poate cu 6 și jumătate – căci de fapt așa trebuie să fie, totul se cuvine și trebuie să ai rentabilitate.

Pentru că era mulțumit, omul s-a așezat la umbra unei salcii și, cu degetele lui groase, începu să pipăie o țigară, învârtind-o înainte de a o fuma.

Atunci, auzindu-se fluierul, omul a sărit în picioare, pentru că brigadierul era iute la mânie, nu-i plăcea să-și găsească echipa pălăvrăgind sau fumând.

„Lângă vită se găsește întotdeauna treabă, leneșilor, chiar de-ar fi numai s-o scarpini!”, așa spunea el.

Aia mai tineri – de-alde Mitru Abicioaiei și mucoasa de Veta a lui Iftode – l-au criticat într-o ședință, dar cum brigada zootehnică era mereu fruntașă, lucrurile au rămas baltă. Iar ceilalți, mai cu judecată, au spus că nu știu tinerii ce vor, omul are răspundere și nu face rău.

Iar el, vicarul Ion Paraschiv – pe sfânta cruce! – și le dădea dreptate. Pântecele de culoare albă, cu flori vișinii, galbene sau negre, erau bine rotunjite, astfel că brigadierul n-a avut ce spune altceva decât să se arate mânios și să vorbească răstit și să i-o scoată în față pe Bălțata – vaca vagaboantă.

Paraschiv, își zise, mergând să întoarcă vita pribeagă, ci, de fapt, tot bătrânii aveau dreptate: sunt mulți oameni de treabă, dar cu fața stropșită. Așa o fi și Cojocaru ăsta.

Porumbul se făcuse înalt cât doi oameni, iar știuletele cât pruncul de țâță. Aerul se îmbrăcase într-o haină argintie, ca de plasă de păianjen. Polen auriu, de toate jerburile, rătăcea buimac și învolburat de bărbăție într-o înflorire fără de sfârșit.

S-au copt goldanele, și nucile, și merele domnești, camuflându-se printre frunzele brumate, atinse de mâna de rugină a toamnei. Pe urmă, timpul s-a răcit brusc, a dat chiar o zăpadă. Stâna Gospodăriei a coborât la vale. Ciobanul Mardare a fost ridicat pentru că n-a avut grijă de bunul obștesc.

Era o oaie, una neagră, cu lână întinsă, moale, și doi berbeci cornuți, cu niște coarne răsucite, lungi, ascuțite, încât cârcotașul l-a omorât pe cel bălai.

Nu se cheamă că baciul n-a avut grijă, ci unde umbla el când se băteau berbecii!

Fata lui Nicolae se gătea de nuntă.

Într-o noapte s-a visat în pădure. Se făcea c-a apucat pe-o potecă strâmtă, să ajungă în zmeuriș. Se auzeau ierburile îngânând psalmi și era lumină vie în ochii păsărilor.

A mers ea ce-a mers, când în cale i-a ieșit un brad cu tulpină groasă, care s-a desfăcut de-a cuprins-o în el. Lemnul o strângea din ce în ce mai tare. Nu mai putea să respire, atunci când mirele ei, Mitru, a venit s-o scape.

Dar bradul l-a prins și pe el. O lespede s-a așezat între ei, astfel că au rămas așa, dorindu-se numai unul pe altul.

Deși nunta Mariei era considerată de toți o posibilitate, Manole o respingea cu totul, ba mai mult, făcea pur și simplu abstracție de ea.

El, Cojocaru, îl avea doar la mână pe celălalt, nu?

Ăla nu putea fi atât de prost, să riște.

Așa a fost că, atunci, la bufet, când bețivul Moise Bizubac a spus să dea un rând cei care o să-i cheme la nuntă.

În toamna asta, dorința lui de întâietate l-a făcut să-l strige pe gestionarul Nica și, jucându-se cu degetele pe masă, să comande tare:

„Un rând de flăcăi, marmaziu, pentru toți câți sunt aici. Fac nuntă!”

Atunci Toader Iaru, tarafistul, și-a pus amândouă mâinile pe masă și l-a rugat adică să le spună cu cine face nunta Gheorghe, că ei ar fi neștiutori, întrucât nu l-au văzut jucând cu nimeni.

Și-atunci, venindu-i apa la moară, a răspuns că fata care merge după feciorul său merge și așa, fără s-o joace; și-apoi ce, numai în horă se joacă fetele?

A mai adăugat râzând în doi peri.

Dar dacă vor să afle mai bine, atunci pot să știe și ei că o cheamă Maria Cheagu. Ceilalți au dat din umeri a mirare și tot clontosul i-a răspuns că știe că fata aceea se mărită cu altul și chiar de n-ar fi așa, tot n-ar crede că-l ia pe Gheorghe.

Iar Casandroaia, pe care o ținea bărbat-su lângă el, să bea acolo, cot la cot cu prietenii și neprietenii lui, a șuierat subțire:

„Da’ Gheorghe ăsta al tău are tot ce-i trebuie ca să fie bărbat?”

Un hohot gros a umplut încăperea și Manole s-a ridicat, a dat cu mâna firimiturile de pe masă cât pe ce să zboare niște pahare de-ale cumătrului Iftode: „O să vedem!”, a spus izbind ușa.

Ploua repede, iar bilele de apă mânate încolo și încoace de vânt se rostogoleau necruțător peste el. Văile lui or să aibă iarbă, iar sectorul zootehnic o să fie iar primul, ca să vadă aceia de ce-i în stare Manole Cojocaru.

Pe Nicolae Cheagu o să-l învețe minte, desigur. De peste drum, bunul lui vecin va trebui să vadă cum singurul lui copil, durdulia și alintata lui fată, se topește, se încovoaie, cum o suduie și o batjocorește întruna, fără să ridice palma, că n-are motiv și se plânge la oameni, intr-atat, incat mintea nu-i mai daduse atâta ghes.

Se gândise numai și numai la răscumpărarea mândriei lui.

Din nenumăratele ipoteze pe care le-a emis, a ales-o pe aceasta, ca fiind cea mai pe placul lui.

Ce putea fi mai dureros pentru un om decât să-i distrugi viitorul. Îl vedea pe celălalt vierme la pământ, sortit să dispară în beznă, odată cu ultimul bulgăre aruncat peste groapă, pentru că fata n-o să mai fie om, n-o să-l mai poată continua întru viață.

Mesele improvizate în curtea celuilalt erau astfel așezate încât păreau o gură uriașă deschisă a râs cu dinți din butuci măcinați.

Manole a pășit în ograda lui fără să mai privească la bunurile agonisite și nici nu și-a bătut în seara aceea feciorul și nevasta.

A doua zi, la prânz, când se trăgeau clopotele, la ieșirea din biserică, Manole Cojocaru a ucis cu două lovituri de cuțit fulgerătoare mireasa și mirele.

„A fost petita de noi“ – a explicat el scurt în fața oamenilor amețiți.

S-a îndreptat apoi către milițianul ce se apropia de alai.”

Claudiu Oteleanu