ÎNTRE TRUMP,
MACRON ȘI ZELENSKI: ROMÂNIA ÎN ANUL CÂND ISTORIA A RUPT HARTA
de Claudiu Oteleanu
Există
ani în care istoria tace.
Și există ani ca 2025, în care istoria urlă prin portavoce și nimeni nu
înțelege ce spune.
În România, chiar și ecourile se bat cap în cap.
America
are din nou un președinte care nu vorbește diplomația, ci tranzacția.
Franța are un președinte care nu mai poate câștiga nimic în țara lui, dar se
agită să câștige războaie pe teritoriul altora.
Iar Ucraina are un președinte care riscă să descopere că mandatul lui depinde
mai puțin de ruși și mai mult de un singur american: Donald J. Trump.
Iar România?
România e prinsă fix între plăcile tectonice, cu francezi în Ardeal, cu
americani la Marea Neagră, cu ruși dincolo de Nistru și cu un popor care huiduie
guvernul pe Imnul Național la Alba Iulia.
Dacă ăsta nu e începutul unui nou capitol, atunci nu știu ce
e!
Trump 2.0: lumea nu mai e parteneriat, e
licitație
Trump a
revenit nu ca o anomalie, ci ca un recalibror al puterii americane.
Europa, obișnuită să fie protejată pe gratis, descoperă că umbrela s-a scumpit.
Pentru
Trump, Ucraina nu e un simbol, ci o datorie neplătită.
Și una pe care Washingtonul nu mai vrea să o tot refinanțeze.
De aceea,
cea mai periculoasă propoziție rostită de Trump în 2025 a fost aceasta:
„Zelenski nu cunoaște textul condițiilor de pace.”
Nu era o gafă.
Era un avertisment!
Adevărul? Echipa lui Zelenski cunoaște
textul. Ba chiar îl acceptă pe jumătate.
Dar Zelenski însuși nu poate să-l accepte politic.
De aici apare inevitabilul:
Trump
îl împinge spre acord.
Zelenski refuză.
Trump îl poate demite prin mijloace indirecte:
- reducere de finanțare,
- presiune militară,
- recunoașterea unei conduceri alternative pro-pace,
- sau chiar stimularea unei schimbări interne de putere.
Nu prin CIA.
Ci prin realitatea că un președinte fără
sprijin american devine președinte doar cu numele.
Și în momentul
acela, orice pace devine posibilă.
Chiar și una cu teritorii cedate.
Macron: președintele care nu mai poate câștiga
în Franța, dar vrea să câștige în istorie
Macron e într-o situație unică: ratarea
electoratului, pierderea majorității și imposibilitatea de a mai prinde vreun
mandat.
Ce îi mai rămâne?
Manualele de istorie.
Și în manuale intri fie ca Napoleon, fie ca Daladier.
Macron a decis că varianta Daladier nu-l avantajează.
Așa că
împinge Europa într-o retorică de război, iar România devine terenul ideal: docilă,
disciplinată, fără capacitate reală de veto, și cu o clasă politică ce confundă
servilitarea cu diplomația.
De ce ar împinge Macron România spre
scenarii militare?
- Pentru că o criză majoră în Europa îi permite
amânarea alegerilor în Franța.
- Pentru că prezența franceză la Cincu îl transformă în
„protectorul Ardealului” în fața Rusiei.
- Pentru că vrea să demonstreze că, dacă americanii se
retrag din Europa, Franța poate fi numărul 1.
Macron nu mai are ce pierde în
Franța.
Dar poate câștiga enorm în Europa.
Iar asta face din România un
teritoriu de joc mare.
România:
teatru de operațiuni, nu actor
Între doi
poli ai puterii – Washington și Paris – România devine punctul unde se
întâlnesc ambițiile lor.
Americanii ne-au militarizat
sud-estul.
Francezii ne-au militarizat centrul.
Ce-i lipsește României?
Propriul interes.
La Alba Iulia, țara oficială a fost
huiduită de țara reală.
Premierul, pe Imnul Național, în orașul Unirii.
E un semnal: unitatea e spartă, iar națiunea e ruptă între două tabere:
- România euro-atlantică, obedientă oricui e la putere la
Washington sau Paris;
- România suveranistă, confuză ideologic, dar furioasă,
cu Simion ca megafon și cu un electorat de neoprit.
Iar în mijloc stă statul român, care
pare că nu mai controlează nimic din propriile simboluri.
Ce urmează în Ucraina: pace impusă și
schimbare de lider?
Dacă Trump și Rusia ajung la un
acord — iar semnalele merg exact în direcția asta — atunci Zelenski devine
obstacol, nu partener.
Asta creează trei scenarii:
1.
Zelenski
acceptă pacea și pierde Ucraina politică.
2.
Refuză
pacea și pierde Ucraina instituțională.
3.
Trump îl
împinge spre ieșirea din scenă,
prin diminuarea sprijinului militar și financiar.
Orice variantă ai alege, rezultat e
același:
Ucraina intră în post-Zelenski.
Pacea se negociază fără el.
Rusia păstrează ce a ocupat.
Europa se împarte între furie și resemnare.
România se trezește vecină cu un conflict
înghețat.
Asta înseamnă că rolul României
crește – nu prin merit, ci prin geografie.
Final: Istoria a revenit. Întrebarea e dacă
România e trează.
Trump cere tranzacții.
Macron cere relevanță.
Zelenski cere război.
România cere… nimic! Sau cere cui nu trebuie.
În 2025,
România nu mai este „flanc estic”:
este punct de presiune în noua competiție dintre America și Franța.
Iar ceea
ce s-a întâmplat la Alba Iulia nu e incident:
e simptom.
România
trăiește cea mai mare fractură politică de după 1947:
între cei care vor să aparțină cu orice preț Occidentului și cei care cred că Occidentul nu-i aparține
deloc.
În această ruptură, marile puteri
joacă.
România nu joacă. România este jucată.
