Patriarhatul Occidental
O cronică a prăbușirii, spusă printre tunete și furtuni
Citind Patriarhatul Occidental, ai senzația că ai nimerit într-o cârciumă unde istoria bea vin roșu dintr-o carafă ciobită și își blestemă zilele.
E o carte care nu se citește, se trăiește ca o ploaie de vară, cu tunete zdravene și fulgere care-ți taie calea.
Un manifest al bărbatului ce-și pipăie nervos epoletul de general al unei lumi pierdute, o lume în care barba avea greutate și cuvântul pus în masă era lege.
Autorii trag cortina peste un Occident care și-a pierdut busola și a schimbat harta valorilor pe o broșură cu utopii vândute pe la colțuri de stradă.
Femeia, cândva păstrătoare a căminului, a devenit amazoana unei revoluții în care spada s-a transformat în discurs dulceag, iar bărbatul s-a trezit prizonier în propria casă.
Prăbușirea patriarhatului e descrisă cu un amestec de furie și nostalgie, ca un moș care-și povestește tinerețea de pe prispă, știind că nicio baladă nu-i mai poate întoarce anii.
Cu fraze tăioase ca un briceag uitat pe masa unui țăran înfuriat, autorul desenează o lume în care ordinea naturală a fost răsturnată, iar bărbații nu mai sunt decât umbrele celor ce-au fost odinioară.
Donald Trump devine un haiduc modern, venit să ridice steagul patriarhatului printre ruine, un fel de Harap-Alb al Americii, care nu mai luptă cu zmei, ci cu ideologii care-au luat mințile unui întreg continent.
„Ați vrut libertate? Luați anarhie!”, pare să spună cartea, lovind în feminism ca un vânt turbat care scutură frunza de pe ram.
Dar printre rânduri nu e doar revoltă, ci și un dor cumplit după o vreme în care bărbatul își creștea feciorii să fie stâlpi de temelie, nu umbre ce se tem să ridice privirea.
Cine va iubi această carte? Cei care-și simt sângele fierbând când văd lumea cum și-a întors privirea de la legile firești.
Cei care cred că vinul trebuie băut din ulcele de lut, nu din pahare fine.
Cei care n-au uitat că barba albă nu înseamnă slăbiciune, ci povară dusă drept.
O carte care nu cere să fie citită, ci simțită.
Ca un vânt aspru ce vine de peste dealuri și-ți amintește că odată, într-un alt veac, lumea era mai așezată și bărbații purtau cerul pe umeri fără să se plângă.
Claudiu Oteleanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu