luni, 3 noiembrie 2025
duminică, 2 noiembrie 2025
Premiul " 10 pentru Brasov" - 2025!
Premiul
„10 pentru Brașov”
decernat de
Societatea
Ziariștilor și Oamenilor de Cultură „Cincinat Pavelescu”
Scopul premiului
Premiul
„10 pentru Brașov” recunoaște personalitățile care, prin activitatea lor
profesională, civică sau culturală, au contribuit în mod semnificativ la
dezvoltarea, prestigiul și identitatea orașului Brașov.
Domeniile de eligibilitate
Nominalizările se pot face pentru
persoane active în următoarele domenii:
- administrație publică și management urban;
- cultură, educație și patrimoniu;
- mass-media, comunicare și promovare a valorilor
brașovene;
- viață civică, voluntariat și implicare comunitară;
- inițiative economice și sociale cu impact local
pozitiv.
Criterii generale de nominalizare
Nominalizații trebuie să
îndeplinească cel puțin trei dintre următoarele criterii:
1.
Contribuție
dovedită la dezvoltarea comunității brașovene,
prin proiecte, programe sau inițiative cu efect concret și durabil.
2.
Recunoaștere
publică și încredere constantă din partea cetățenilor, demonstrată prin longevitate în activitate, realegerea în
funcții publice sau menținerea unei reputații civice pozitive.
3.
Promovarea
imaginii Brașovului la nivel național și internațional, prin acțiuni de reprezentare, parteneriate și proiecte
strategice.
4.
Spirit de
echilibru, dialog și coerență în deciziile publice, cu impact pozitiv asupra stabilității instituționale.
5.
Respectarea
valorilor etice, a principiilor de transparență și responsabilitate față de
comunitate.
6.
Inițiative
pentru păstrarea patrimoniului și a identității locale, armonizate cu dezvoltarea urbană modernă.
7.
Activitate
de durată și rezultate măsurabile în timp,
care au adus beneficii reale cetățenilor Brașovului.
Procesul de selecție
Nominalizările
sunt analizate de un comitet consultativ format din membri ai Societății Ziaristilor
si Oamenilor de Cultura „Cincinat Pavelescu”, jurnaliști, oameni de cultură și
reprezentanți ai comunității brașovene.
Distincția
Premiul
constă într-o Diplomă de onoare „10 pentru Brașov” si o lucrare de arta
realizata de Calin Nitu, înmânată în cadrul unui eveniment public anual.
In 2025,
acesta decernare va avea loc in cadrul evenimentului organizat la Libraria Stefan Octavian Iosif Brasov, din 14 noiembrie 2025, incepand cu ora 17.30
odata cu lansarea volumului : Apocalipsa
dupa Donald Trump, autori : Claudiu Oteleanu si Ancu Dinca, aparut la editura Pro Universitaria.
Diploma
este însoțită de o mențiune privind categoria de excelență:
„Pentru leadership administrativ, viziune
urbană și devotament față de comunitatea brașoveană.”
Data
limita pentru trimiterea propunerilor de nominalizare este: 10 noiembrie 2025
ora.18.00 la email: fjtbrasov@gmail.com, cu mentiunea : Nominalizare
Premiul 10 pentru Brasov 2025 .
Organizatori:
Parteneri media:
Parteneri:
Banca pentru Alimente Brasov, Hotel
Sanda – Statiunea Venus, Bega Wine Brasov, Restaurantul Chinezesc Xin Yue – Brasov, Nikopolis Oil – Pravalia cu
Masline, Paradisul Acvatic si multi, multi altii…
vineri, 31 octombrie 2025
duminică, 26 octombrie 2025
duminică, 19 octombrie 2025
„România — țara care explodează singură și dă vina pe Gazprom”
„România — țara care explodează singură și dă vina pe Gazprom”
Un bloc din Rahova sare în aer. Trei morți. Statul declară „alertă de gaz”. Nu de prostie, nu de nepăsare, nu de complicitate.
De gaz!
Între timp, C.T.P. dă din taste: „în Ucraina mor oameni”. Serios?
Mulțumim pentru știrea secolului. La noi mor români, dar fără rating.
România nu mai are nevoie de bombe. Se autodistruge, metodic, legal, cu aprobări. De la spitale care ard la blocuri care zboară. Totul în acord cu normele UE și în disonanță cu bunul-simț.
Gazul e doar pretextul. Adevărata explozie e a tăcerii. A resemnării. A statului care își scapă țevile, dar ne ține lecții despre siguranță energetică.
Rahova nu e un cartier. E o stare națională. O bombă cu fitil birocratic.
Iar C.T.P.?
Cronicarul perfect al dezastrului — vede totul, în afară de ceea ce miroase a românesc.
Final:
România explodează în tăcere.
Și când se face fum, noi aprindem bricheta comentariilor: „a fost gazul”.
Nu, a fost statul!
Gazul doar i-a făcut treaba.
Va intrebati daca este un pamflet?
....mi-as dori!
sâmbătă, 18 octombrie 2025
luni, 13 octombrie 2025
duminică, 12 octombrie 2025
duminică, 5 octombrie 2025
sâmbătă, 27 septembrie 2025
duminică, 21 septembrie 2025
duminică, 14 septembrie 2025
duminică, 7 septembrie 2025
sâmbătă, 30 august 2025
duminică, 24 august 2025
miercuri, 20 august 2025
Inscrieri la ULIM in anul universitar 2025 - 2026
🔥 Vrei să studiezi, dar
să și muncești?
ULIM ( Universitatea Libera Internationala din Moldova) îți oferă exact asta: studii flexibile, recunoscute, fără bătăi de
cap.
📍 Online, din Brașov.
🎓 Licență | 🧠 Master | 🎓 Doctorat
🌐 Economisești timp, bani și nervi.
💼 Rămâi activ pe piața muncii.
🗓️ Start înscrieri: 10 iulie
📞 Contact: 0725.454.009
O mizerie. Proza scurta.
O
mizerie
Bărbatul intră pe
poartă drept și degajat, ca omul conștient de puterea pe care o are asupra
destinului său. Privit din spate, părea să fie în floarea vârstei, dar obrazul
brăzdat de riduri mărturisea pe deplin cei șaizeci de ani ai săi.
Își cercetă mândru
și încruntat averea: o casă nouă, mare, acoperită cu tablă strălucitoare, cu un
coș șuierător în vârf. Izbi scurt în câinele care i se freca de cizmă. Mai
rămase o clipă în loc, într-o vădită contemplare a creației sale.
Soarele apunea liniștit
după trei zile de furtună.
Vara era ploioasă,
iar verdeața copleșitoare răsfrângea pe zidurile văruite o lumină înșelătoare
de iarbă fără vlagă. Bărbatul cunoscuse perfidia acestei lumini dincolo de care
se ascundea forța, și zâmbi complice la prefăcătorie. Era mulțumit. Știa că are
de ce să fie mai mulțumit decât mulți oameni din satul ăla prăpădit. Argatul
lui Nicolae Cheagu n-ar fi putut niciodată să năzuiască la mai mult.
Nu intrase de la
început în planurile sale.
Nu-l văzuse, știa că
nu-l putea câștiga și nu s-a mirat nici când reforma cea adevărată din 1945 nu
i-a adus nimic. Fusese pur și simplu uitat, și când începu și el să se zbată,
se dovedi a fi prea târziu și se retrase în indiferență ca musca obosită în
plasa păianjenului.
Prinse
a se zvârcoli abia mai târziu, din cauza nesiguranței.
Nu
putuse să prevadă ce va face după ce Nicolae Cheagu va fi fost lichidat. Nici
atunci când căposul de Ghiță Pascălin plecă la Roman și-l chemă și pe el,
deoarece lumea se descurca bine acolo, Manole Cojocaru, dar el tot nu s-a dus. Avea
femeie, copii, și nu era în firea lui să dea vrabia din mână pe cioara de pe
gard. În mintea lui, după aceea, chiar înainte de a intra Cheagu în Gospodărie,
veni președintele:
„Este un loc la vaci, că-l
știu priceput la animale.”
Se înscrie Nicolae și-i
spuse femeii că n-ar fi rău pentru el dacă ar intra acolo. Promisese. Oricum,
stăpânu-său bătuse șaua că nu vede tovarășii să se facă nici cu el, nici fără
el. Și că-i e teamă să nu-l treacă ăștia la chiaburi, așa că-i stă în cale ca
un fier ruginit de care te lovești întruna, fără să te-nduri să-l dai dracului,
gândindu-te că o să-ți mai trebuiască.
Față de președinte, a
arborat aceeași indiferență, deși, în sinea lui, nu mai putea de bucurie. Scăpa
de situația nesigură și, pe deasupra, de poziția de slugă întârziată în care se
afla. Doar una e să fii la Gospodărie și alta argatul lui Nicolae Cheagu, orice
s-ar zice.
Când s-au împlinit zece
ani de vacărit, Manole și-a clădit casă, un băiat i s-a făcut șofer, o fată i
s-a măritat cu un gestionar din Plăvățari, iar Prislea e aici, cu el, ca și
aranjat.
Gheorghe trebuia să i-o
aducă în casă pe fata lui Nicolae Cheagu – nu, Doamne ferește, nu ca pe o... ci
în mod cinstit, ca pe o noră a lui.
Orgoliul bărbatului era
nemăsurat, gândindu-se la asta.
Abia aștepta ca nevastă-sa să sufle o vorbă
și de aceea, când a intrat în casă, și-a luat o față veselă, să-i dea curaj
ticăloasei de muiere, care altfel n-ar fi îndrăznit să supere bărbatul
întunecat.
Trebuia să înceapă numaidecât ea vorba.
În ruptul capului, n-ar fi vrut Manole ca ea
să-și închipuie că el, stăpânul și bărbatul, s-ar putea gândi la asemenea
lucruri nevrednice.
Deci, omul a rămas impasibil la cătătura
femeii și, când ea a răsturnat mămăliga, întinzându-i farfuria cu ardei
umpluți, el a acceptat compania lor printr-o invitație, derutând dintr-o dată
femeia și silind-o să vorbească: „Mâncați și voi, și tu deșartă odată ce ai în
gușă, să nu orbești uitându-te la mine!”
Și când femeia înfricoșată
i-a spus:
„Manole, băiatul vrea să
se însoare”, el a țipat:
„Aha! Poate crezi că nu
știu gândurile celor din casa mea?”
„– Ține calea fetei unul din Cîrîtei, ar
trebui petită” – nu s-a așteptat.
A tăcut încruntat. Asta, într-adevăr, n-o știa.
Femeia și băiatul îl priveau pe furiș. Omul
își încordă din nou antenele relaxate o clipă:
„Aha,
fără mine nu se poate! Bine, atunci mâncăm și mergem la petit. Vezi cum se
grăbește taică-tu când e vorba de tine?”
Satisfăcut că cei doi erau din nou perplecși,
a mai adăugat:
„Să
aduci, femeie, un kilogram de vin roșu!”
Au băut în tăcere și, cu ochii plutind în
aburul vinului, au început să privească pe ascuns la casa vecinului. Îi sfida
și acum cu mândrie, impunând un fel de distanță jignitoare între ea și restul
lumii.
Manole
se întreba adesea cu ciudă ce putea determina această impresie. O bază reală nu
exista. În seara aceea a avut brusc revelația: plopii. Un șir de copaci înalți,
argintii, asemenea gardului de zăbrele al unui palat.
Bărbatul s-a ridicat zvârlind scaunul cu
călcâiul, a făcut semn scurt feciorului să vină după el, iar femeii, care-și
dusese mâna la gură cutezând să întrebe prin acest gest „cum, fără petitoare și
fără haine bune?”, i-a răspuns doar râzând pieziș, ca să nu creadă cumva că-i
dă vreo explicație.
Frunzele plopilor, înviorate de ploaie, se
zbenguiau în ultimele raze de soare. Se auzea aiurea fluieratul răgușit și
perseverent al unei mierle.
În casa lui Nicolae Cheagu încă nu erau
aprinse luminile.
Șura cu pereții de draniță încrustată, adică
patul și casa lui de douăzeci de ani. Manole Cojocaru simte și acum, în plină
vară, frigul acela de februarie. Vântul vuiește printre dranițe, iar lupul îi
rupe doi porci mari.
Nicolae Cheagu îl lasă fără cojoc, îi trage
din plată pentru animale, „ca să fie mai ager altădată” și se bate cu lupul.
La un pahar de vin, spune tuturor că lupul a
mâncat cojocul argatului său.
Și oamenii râd!
L-a simțit câinele și gazda cand
a ieșit din casă. Când omul a întrebat „Cine-i acolo?”, răspunsul a venit ca o parolă de care
trebuia neapărat să ții seama: „Manole!“ – celălalt a răspuns.
Altfel, ce
era de spus? „Sunt eu.“
– Poftește, vecine! – Vezi bine că mă
apropii, dacă am venit...
Numai după ce au
ajuns pe prispă, cu linoleumul verde, și-au dat buna seara.
Nicolae căuta
motivul care putea să-l aducă pe ăsta la el, pentru că de atunci, de când
fusese brigadier zootehnist, nu-i mai călcase pragul. Intimidat și uluit cum
era, gazda trebuia să vorbească, pentru ca nepoftitul să nu simtă nicio clipă
mirarea sa. Așa că a început să bâiguie:
– Poftiți, Manole, și tu, Gheorghe,
apropiați-vă! – și începu să-și învârtă capul dezorientat, întru aflarea
nevestei și a fetei.
Manole a profitat de
zăpăceală și de invitație și a deschis ușa drept, fără să se-ndoaie, pășind în
bucătărie sigur pe sine, ca într-un loc pe care-l cunoști, așezându-se și
făcând semn din ochi feciorului să se așeze.
„– Tu, băiete, ce vrei?“ – l-a întrebat
atunci gospodar, nelăsându-l să intre în ogradă ca pe un pribeag pe care nu-l
cunoști și de care e mai bine să te ferești până una alta.
Îi spusese „băiete“, deși erau de-o seamă.
„– Păi, n-ai nevoie, bădie, de-un om la
treabă?“ – ar fi răspuns el, la care celălalt și-ar fi smuls câteva fire de
mustață, ridicând din umeri:
„Să vedem, să
vedem...”
Nicolae Cheagu
fusese cineva. Fără să aibă o avere prea mare, avea oamenii lui la oraș, care-l
alegeau primar ori de câte ori veneau la putere. Acum Nicolae era un om ca toți
oamenii, intrase tâmplar la Gospodărie și nu-i mergea rău.
La femeie și la fată
Manole nu s-a uitat și ele, jignite,
s-au retras sfidător într-o parte. Celălalt, încurcat și el în propria-i casă,
a trebuit să-și afle locul. Se auzea bine bâzâitul unei muște de carne în
bucătăria altfel curată.
Maica Domnului cu flori de mușcată, pereți
albi, o mobilă albastră de bucătărie cu mânere vopsite verde, aragazul, bancuța
cu căldarea de apă, patul vechi de scânduri din camera cea bună, pus acum aici.
O femeie grasă, cu părul alb, cu ochi de pământ negru, primăvara. Pe fața ei se
citea uimirea, dar și un
fel de revoltă împotriva celuia care le-a călcat pragul cu atâta nerușinare.
Lui i-a părut bine că pe fața fetei nu se
citea supărarea, pentru că asta era toată taina ființei sale. O vietate dintre
acelea care nu se simt nici când le este foame, nici când sunt bătute, nici
când sunt batjocorite.
Nu știi dacă le e sete. Și chiar dacă unealta
arată că nu se supune, meșterul era convins că o va mânui cu folos.
„Nicolae, întrebi de ce am venit?”
Și când celălalt nici nu ridicase bine din
umeri, tot el a răspuns: „Ca să-i petesc fată. Ce spui de asta?”
Punea întrebările și răspundea singur,
cunoscând bine reacțiile pe care ele le puteau stârni în celălalt. În fața
tăcerii grele, Manole continuă și-și expuse netulburat planul:
„Sunt bătrân, Nicolae, nu-i așa? Nici tu nu mai ești tânăr.
Eu îl am pe flăcăul ăsta, tu pe fata de colo.
Iar noi, noi suntem legați cu funia de mătase a zece ani de viață. Vreau să-l
așez pentru bătrânețea mea și îți cer fata. Ar trebui să-ți placă și ție. Aici,
în vecini, ai s-o vezi toată ziua. Eu zic să scoți un kilogram de vin pe masă
și să batem palma.”
Limbuția lui, cântec de rusalii. Logodnicul
învârtea între degete un pix galben, de patru lei, găsit pe masă.
Revenind, Manole a mai întrebat o dată: „Ei,
nu spui nimic?”
Încolțit, Nicolae a simțit că trebuie să răspundă neapărat ceva:
„Vezi, fata este în vorbă cu altul.” Și s-a uitat cerând ajutor de la
fată sau de la nevastă. Fata, Maria – sau cum naiba o fi
chemând-o – n-a avut rușine deloc și, înciudată că omul acela, vecin sau ce mai
era el, vorbea despre ea ca și cum n-ar fi fost acolo, de față, a confirmat:
„Da, mă mărit cu un băiat din Focuri.” Gândindu-se că l-a făcut praf pe
vorbăreț.
„Știi, aș putea crede că nu vrei să-ți dai fata ca noră fostului tău
argat,” a spus atunci asupritul și înălțatul Manole.
Iar celălalt a râs mârșav:
„Ce argat?! Cum vine asta, Manole?
Au trecut ani și ani de-atunci!”
Și agitându-se de-un pai, era neputincios.
„Dar băiatul tău, vezi, tace... Poate că nici
lui nu-i place fata.”
Atunci mutul și mototolul
de fiu-său s-a înroșit ca o fecioară neștiutoare și a spus că nu, lui îi place
fata care-i place lui taică-său.
Și-apoi... asta-i petit:
fără vorbă dinainte, fără femei, cu amenințări.”
Gândul și obrăznicia
lui Nicolae tremurau ca pielea calului bătut. „Vine un oarecare și-mi cere,
fără rușine, să-i dau fata.
Eu am fost primar!
Și chiar dacă acum
sunt doar tâmplar, tot nu mă dau pe-un fost argat. Să-i intre bine în tigva
asta.”
Îi vorbea așa cum
i-a vorbit altădată și altuia și se bucura cum se bucură un câine asmuțit când
a înțeles ce vrea stăpânul.
„Cred că ai să te mai gândești, Nicolae”,
spuse Manole și ieși tot așa, fără să se uite nici la femei, nici la gazdă,
urlându-și flăcăul după sine.
Lunea își freca
adăpostitor spinarea de soare, murmurând sub atingerea lui fierbinte. Omul mână
o vacă răzleață și se gândea că are noroc că i-au dat-o în grijă. Iarba a
crescut mare și boii aceștia or să dea laptele cerut.
Brigadierul o să-l
ponteze cu ziua întreagă sau poate cu 6 și jumătate – căci de fapt așa trebuie
să fie, totul se cuvine și trebuie să ai rentabilitate.
Pentru că era
mulțumit, omul s-a așezat la umbra unei salcii și, cu degetele lui groase,
începu să pipăie o țigară, învârtind-o înainte de a o fuma.
Atunci, auzindu-se
fluierul, omul a sărit în picioare, pentru că brigadierul era iute la mânie,
nu-i plăcea să-și găsească echipa pălăvrăgind sau fumând.
„Lângă vită se
găsește întotdeauna treabă, leneșilor, chiar de-ar fi numai s-o scarpini!”, așa
spunea el.
Aia mai tineri –
de-alde Mitru Abicioaiei și mucoasa de Veta a lui Iftode – l-au criticat într-o
ședință, dar cum brigada zootehnică era mereu fruntașă, lucrurile au rămas
baltă. Iar ceilalți, mai cu judecată, au spus că nu știu tinerii ce vor, omul
are răspundere și nu face rău.
Iar el, vicarul Ion
Paraschiv – pe sfânta cruce! – și le dădea dreptate. Pântecele de culoare albă,
cu flori vișinii, galbene sau negre, erau bine rotunjite, astfel că brigadierul
n-a avut ce spune altceva decât să se arate mânios și să vorbească răstit și să
i-o scoată în față pe Bălțata – vaca vagaboantă.
Paraschiv, își zise, mergând să întoarcă vita
pribeagă, ci, de fapt, tot bătrânii aveau dreptate: sunt mulți oameni de
treabă, dar cu fața stropșită. Așa o fi și Cojocaru ăsta.
Porumbul se făcuse înalt cât doi oameni, iar
știuletele cât pruncul de țâță. Aerul se îmbrăcase într-o haină argintie, ca de
plasă de păianjen. Polen auriu, de toate jerburile, rătăcea buimac și
învolburat de bărbăție într-o înflorire fără de sfârșit.
S-au copt goldanele, și nucile, și merele
domnești, camuflându-se printre frunzele brumate, atinse de mâna de rugină a
toamnei. Pe urmă, timpul s-a răcit brusc, a dat chiar o zăpadă. Stâna
Gospodăriei a coborât la vale. Ciobanul Mardare a fost ridicat pentru că n-a
avut grijă de bunul obștesc.
Era o oaie, una neagră, cu lână întinsă,
moale, și doi berbeci cornuți, cu niște coarne răsucite, lungi, ascuțite, încât
cârcotașul l-a omorât pe cel bălai.
Nu se cheamă că baciul n-a avut grijă, ci
unde umbla el când se băteau berbecii!
Fata lui Nicolae se gătea de nuntă.
Într-o noapte s-a visat în pădure. Se făcea
c-a apucat pe-o potecă strâmtă, să ajungă în zmeuriș. Se auzeau ierburile
îngânând psalmi și era lumină vie în ochii păsărilor.
A mers ea ce-a mers, când în cale i-a ieșit
un brad cu tulpină groasă, care s-a desfăcut de-a cuprins-o în el. Lemnul o
strângea din ce în ce mai tare. Nu mai putea să respire, atunci când mirele ei,
Mitru, a venit s-o scape.
Dar bradul l-a prins și pe el. O lespede s-a
așezat între ei, astfel că au rămas așa, dorindu-se numai unul pe altul.
Deși nunta Mariei era
considerată de toți o posibilitate, Manole o respingea cu totul, ba mai mult,
făcea pur și simplu abstracție de ea.
El, Cojocaru, îl avea doar
la mână pe celălalt, nu?
Ăla nu putea fi atât de
prost, să riște.
Așa
a fost că, atunci, la bufet, când bețivul Moise Bizubac a spus să dea un rând
cei care o să-i cheme la nuntă.
În
toamna asta, dorința lui de întâietate l-a făcut să-l strige pe gestionarul
Nica și, jucându-se cu degetele pe masă, să comande tare:
„Un
rând de flăcăi, marmaziu, pentru toți câți sunt aici. Fac nuntă!”
Atunci Toader Iaru,
tarafistul, și-a pus amândouă mâinile pe masă și l-a rugat adică să le spună cu
cine face nunta Gheorghe, că ei ar fi neștiutori, întrucât nu l-au văzut jucând
cu nimeni.
Și-atunci, venindu-i
apa la moară, a răspuns că fata care merge după feciorul său merge și așa, fără
s-o joace; și-apoi ce, numai în horă se joacă fetele?
A mai adăugat râzând
în doi peri.
Dar dacă vor să afle
mai bine, atunci pot să știe și ei că o cheamă Maria Cheagu. Ceilalți au dat
din umeri a mirare și tot clontosul i-a răspuns că știe că fata aceea se mărită
cu altul și chiar de n-ar fi așa, tot n-ar crede că-l ia pe Gheorghe.
Iar Casandroaia, pe
care o ținea bărbat-su lângă el, să bea acolo, cot la cot cu prietenii și
neprietenii lui, a șuierat subțire:
„Da’ Gheorghe ăsta
al tău are tot ce-i trebuie ca să fie bărbat?”
Un hohot gros a
umplut încăperea și Manole s-a ridicat, a dat cu mâna firimiturile de pe masă
cât pe ce să zboare niște pahare de-ale cumătrului Iftode: „O să vedem!”, a
spus izbind ușa.
Ploua repede, iar
bilele de apă mânate încolo și încoace de vânt se rostogoleau necruțător peste
el. Văile lui or să aibă iarbă, iar sectorul zootehnic o să fie iar primul, ca
să vadă aceia de ce-i în stare Manole Cojocaru.
Pe Nicolae Cheagu o
să-l învețe minte, desigur. De peste drum, bunul lui vecin va trebui să vadă
cum singurul lui copil, durdulia și alintata lui fată, se topește, se
încovoaie, cum o suduie și o batjocorește întruna, fără să ridice palma, că
n-are motiv și se plânge la oameni, intr-atat, incat mintea nu-i mai daduse
atâta ghes.
Se
gândise numai și numai la răscumpărarea mândriei lui.
Din nenumăratele ipoteze pe care le-a emis, a
ales-o pe aceasta, ca fiind cea mai pe placul lui.
Ce putea fi mai dureros pentru un om decât
să-i distrugi viitorul. Îl vedea pe celălalt vierme la pământ, sortit să
dispară în beznă, odată cu ultimul bulgăre aruncat peste groapă, pentru că fata
n-o să mai fie om, n-o să-l mai poată continua întru viață.
Mesele improvizate în
curtea celuilalt erau astfel așezate încât păreau o gură uriașă deschisă a râs
cu dinți din butuci măcinați.
Manole a pășit în ograda lui
fără să mai privească la bunurile agonisite și nici nu și-a bătut în seara
aceea feciorul și nevasta.
A doua zi, la prânz, când
se trăgeau clopotele, la ieșirea din biserică, Manole Cojocaru a ucis cu două
lovituri de cuțit fulgerătoare mireasa și mirele.
„A fost petita de noi“ – a
explicat el scurt în fața oamenilor amețiți.
S-a îndreptat apoi către milițianul ce se apropia de alai.”
Claudiu Oteleanu
duminică, 17 august 2025
miercuri, 13 august 2025
duminică, 10 august 2025
joi, 31 iulie 2025
joi, 24 iulie 2025
Educația ta nu are granițe. Nici visurile tale. Inscrieri la ULIM, an universitar 2025 - 2026, la Centrul Teritorial Brasov!
🌍 Educația ta nu are
granițe. Nici visurile tale.
Studiază de oriunde, în ritmul tău, și transformă-ți pasiunea în
carieră!
ULIM Chișinău, prin Centrul Brașov, îți oferă oportunitatea să finalizezi licența,
masterul sau doctoratul în cele mai căutate domenii.
🎯 Vrei un viitor mai bun? El
începe cu un „DA” la înscriere!
📅 Începem pe 10 iulie.
💼 Programe adaptate pentru cei care muncesc.
📍Înscrieri : din 10
iulie 2025
📞 Detalii: 0725.454.009 | ✉️ fjtbrasov@gmail.com
marți, 22 iulie 2025
Începe-ți viitorul la ULIM – Universitatea Liberă Independentă din Moldova!
Începe-ți viitorul la ULIM –
Universitatea Liberă Independentă din Moldova!
Centrul Teritorial Brașov te invită să te înscrii la licență, master sau
doctorat, în regim de învățământ la distanță.
🔹 Programe acreditate
🔹 Costuri reduse
🔹 Posibilitatea de a munci în timpul studiilor
🔹 Flexibilitate maximă
🎓 Vrei să studiezi fără să-ți dai viața peste cap?
ULIM Chișinău, prin Centrul Teritorial Brașov, îți oferă șansa să urmezi studii de licență, master sau doctorat în regim la distanță, cu costuri reduse și flexibilitate maximă.
📌 Înveți când poți, de unde vrei
📌 Poți munci în paralel
📌 Economisești timp, bani și stres
🔹 Specializări variate: Drept, IT, Psihologie, Economie, Jurnalism, Relații internaționale, Limbi străine și multe altele.
🔹 Acte simple. Totul online sau direct în Brașov.
📞 Contact: 0725 454 009
📧 fjtbrasov@gmail.com
Viitorul tău începe acum. Înscrie-te la ULIM!
📍Înscrieri începând cu 10
iulie 2025
duminică, 20 iulie 2025
O seara intre prieteni de-o viata...si ceva!
TIPOGRAFIA
Brasov - Romania
OLD school!
Perseverenta .....
....si multe povete, din RESTROOM!
joi, 17 iulie 2025
miercuri, 16 iulie 2025
ACEASTĂ FEMEIE NU EXISTĂ - proza scurta
ACEASTĂ FEMEIE NU EXISTĂ
Literatura este legată de limbaj.
Limbajul este, în același timp, liniștitor și tulburător.
Când vorbim, devenim stăpâni ai lucrurilor cu o ușurință care ne satisface.
Eu zic: „această femeie” — și imediat dispun de ea, o îndepărtez, o apropii, ea
devine tot ceea ce doresc să fie, devine locul transformărilor și al acțiunilor
celor mai surprinzătoare. Vorbirea este facilitarea și securitatea vieții.
Cu un obiect fără nume nu știm ce să facem.
Omul primitiv știe că posesia cuvintelor îi dă putere asupra lucrurilor, dar
între cuvinte și lume relațiile sunt pentru el atât de complete, încât
manipularea limbajului rămâne la fel de dificilă și periculoasă precum
contactul cu ființele. Numele nu este extras din lucru — el este chiar
lăuntricul acestuia, scos primejdios la lumină, rămânând totodată intimitatea
ascunsă a lucrului: acesta nu este decât numitul.
Cu cât omul devine omul unei civilizații, cu atât manipulează cuvintele cu
inocență și sânge rece. Cuvintele au pierdut orice legătură cu ceea ce
desemnează. Dar această lipsă de raport nu este un defect. Iar dacă este, doar
din el limbajul își va trage valoarea.
Astfel, dintre toate, cel mai pur limbaj este cel matematic — care se
vorbește riguros pe sine și căruia nu-i corespunde nicio ființă.
Fără îndoială, limbajul meu nu omoară pe nimeni.
Totuși, când spun „această femeie”, moartea reală a acestei femei este
anunțată și deja prezentă în cuvintele mele. Limbajul meu vrea să spună că
această persoană, care se află aici, acum, poate fi detașată de ea însăși,
sustrasă existenței și prezenței sale și scufundată brusc într-un neant al
ființei și al prezenței.
Limbajul meu semnifică în mod esențial posibilitatea acestei distrugeri.
El se află aici, în orice clipă, ca o aluzie hotărâtă la un asemenea
eveniment. Dar dacă această femeie n-ar fi într-adevăr în stare să moară, dacă
ea n-ar fi amenințată în fiecare moment al vieții cu moartea — legată de ea
printr-o legătură de esență —, eu n-aș putea împlini această negare ideală,
acest asasinat amânat, care este limbajul meu.
De aceea este corect să spun, atunci când vorbesc: moartea vorbește în mine.
Vorbirea mea este avertismentul că moartea este, chiar acum, lansată în
lume. Între mine, cel care vorbește, și ființa pe care o interpelez, moartea a
țâșnit brusc. Ea se află între noi ca distanța care ne separă, dar această
distanță este și cea care ne împiedică să fim separați — căci în ea se află
condiția oricărei înțelegeri.
Numai moartea îmi îngăduie să sesizez ceea ce vreau să ating.
Ea este, în cuvinte, singura posibilitate a sensului lor. Fără moarte, totul
s-ar prăbuși în absurd și neant.
Din această situație, rezultă diverse consecințe.
E clar că, în mine, putința de a vorbi este legată de absența mea de a fi.
Eu mă numesc exact ca și cum mi-aș pronunța cântul funebru: mă separ de mine
însumi. Nu mai sunt nici prezența mea, nici realitatea mea, ci o prezență
obiectivă, impersonală — aceea a numelui meu, care mă depășește și a cărui
imobilitate pietrificată îndeplinește pentru mine oficiul unei pietre funerare,
apăsând vidul.
Când vorbesc, eu neg existența a ceea ce spun, dar și existența celui ce
spune.
Vorbirea mea, chiar dacă revelează ființa în existența ei, afirmă despre
această revelație că se face pornind de la inexistența celui ce o face — de la
putința sa de a se îndepărta de sine, de a fi altceva decât ființa sa.
Pentru ca adevăratul limbaj să înceapă, trebuie ca viața care îl poartă să
fi încercat experiența neantului ei.
Să fi tremurat în adâncuri și ca tot ce în ea era fix și stabil să se fi
clătinat. Limbajul nu începe decât cu vidul. Nicio plenitudine, nicio
certitudine nu vorbește. Celui care se exprimă îi lipsește un lucru esențial.
Negarea e legată de limbaj. La început, eu nu vorbesc pentru a spune ceva —
ci e un nimic care cere să vorbească. Nimicul vorbește. Nimicul își găsește
ființa în vorbire, iar ființa vorbirii nu este decât un nimic. Această formulă
explică de ce idealul literaturii a fost, poate, acesta: să nu spui nimic. Să
vorbești pentru a nu spune nimic.
Aceasta nu e reveria unui nihilism de lux.
Limbajul își dă seama că sensul său nu se datorează lucrului ce există, ci
reculului din fața existenței. Și încearcă tentația de a se păstra în acest
recul, de a tinde spre negația pură și de a face totul din nimic. Dacă despre
lucruri se poate vorbi doar spunând ceea ce le face să fie nimic, atunci — a nu
spune nimic — iată singura speranță de a spune totul despre ele.
Literatura este limbajul care devine ambiguitate.
Limba curentă nu este în mod necesar clară. Ea nu spune întotdeauna ceea ce
spune. Neînțelegerea este și ea o cale a sa. Vorbim doar făcând din cuvânt un
monstru cu două fețe: realitate materială și sens ca absență ideală.
Dar limba curentă limitează echivocul.
Ea închide absența într-o prezență, pune un capăt înțelegerii, mișcării
indefinite a comprehensiunii. Înțelegerea este limitată — dar și neînțelegerea
este limitată. În literatură, ambiguitatea este lăsată în voia exceselor sale.
Grație facilităților pe care le găsește, ea epuizează întinderea abuzurilor pe
care le poate comite.
Fiecare moment al limbajului poate deveni ambiguu și poate spune altceva
decât spune.
Sensul general al limbajului e
nesigur: nu se știe dacă exprimă sau reprezintă, dacă este un lucru sau dacă
semnifică acel lucru. Nu se știe dacă e aici pentru a fi uitat sau dacă se face
uitat doar pentru a fi văzut. Dacă e transparent din pricina puținătății sensului
sau limpede prin exactitatea exprimării. Obscur pentru că spune prea mult, opac
pentru că nu spune nimic.
În acest dublu sens inițial, care zace în adâncul oricărei vorbiri — ca o
condamnare încă ignorată și o fericire încă invizibilă —, își află literatura
originea.
Căci ea este forma pe care a ales-o limbajul pentru a se manifesta dincolo
de sensul și valoarea cuvintelor.
Iar întrebarea pe care o pune limbajul este aceeași cu întrebarea pe care o
pune, ….?
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)