marți, 23 mai 2023

Recenzie "EGOCENTRIC " - Șușman Andreea, prof. Limba si Literatura Romana

 

 Egocentric


    Contemporan brașovean în vârstă de 54 de ani, profesor de Fizică și director universitar în mediul privat, Claudiu Oțeleanu este unul dintre puținii autori din vremurile noastre pe care am onoarea să îi cunosc personal și cu care am împărțit atât bucuriile, dar și problemele unui an dificil în învățământul de stat.

    Un an este insuficient pentru a cunoaște un om măcar pe sfert, însă cum situațiile dificile apropie indivizii, am avut privilegiul de a schimba mai mult de două cuvinte, iar spre finalul anului trecut am primit un cadou unic: volumul pe care tocmai îl lansa, „Egocentric III”, cu rugămintea de a-i face o scurtă recenzie.

    Anul 2022.... „colegi de suferință” la o școală gimnazială din apropierea Brașovului, iar datele pe care le consemnez despre el sunt din experiența anului trecut, din discuții cu el și despre el și mai ales, dintr-un sentiment profund de admirație. Pot spune cu mâna pe inimă că este „prea mare” pentru copiii de gimnaziu și că locul lui este și va rămâne în mediul universitar și în cercurile literare, deși a fost un profesor iubit și copiii își amintesc cu drag și nostalgie de orele dânsului.

    Fire directă, sinceră, preocupat de viitorul generațiilor de acum și nu numai, Claudiu și-a exprimat mereu îngrijorarea în ce privește sistemul actual de învățământ, fie că este vorba de elevi, fie că vorbim de profesori: „în concluzie suntem,/ Un neam de marsupieni”, mai mult sau mai puțin manipulați de alții și purtând toată viața sentimentul datoriei, vinovăției și milei.

    În anul 2018 a publicat primul volum al trilogiei „Egocentric”, un ciclu în care întregul discurs confesiv se construiește sub obsesia cutumelor unei societăți sprijinite pe fundamente greșite, în care practicile de zi cu zi includ manipulare, violență, indolență, nepăsare, lipsă de afecțiune și de sinceritate, o societate dezumanizată și dezumanizantă deopotrivă.

    Volumele au drept motto, sau cel puțin așa pare, celebrele cuvinte ale filozofului francez Sartre, dezamăgit și el de neantul în care se afundă umanitatea: „Nu e nevoie de flăcări și de smoală, infernul sunt ceilalți”. Astfel, poemele au drept sursă chinul pe care oamenii și-l provoacă unii altora, în special oamenii mici, oamenii care se conformează tiparului descris mai sus ca niște roboți programați să distrugă. Câteva laitmotive recurente în această trilogie devin, prin urmare, disconfortul, lipsa iubirii aproapelui, neputința de a te împotrivi unei lumi întregi de „spălați pe creier” care nu văd că există o problemă, cu atât mai puțin să o rezolve sau să încerce să aducă o schimbare în bine.

    Concentrându-mă pe ultimul volum, „Egocentric III”, am rămas impresionată de modul în care scriitura realistă a poetului se îmbină armonios cu elemente de suprarealism și chiar dadaism, dacă ne uităm cu atenție la ilustrațiile și colajele sugestive ce înșoțesc fiecare tom. Se conturează un manifest al timpului prezent, poetul fiind un „antiexemplu”, întrucât nu se conformează, ci ironizează și disprețuiește. În acest sens, se apropie de mai marii literaturii noastre, având câte ceva din ironia și umorul caragialian, însă predominând aerul apăsător bacovian, ceea ce conduce la o revoltă interioară profundă, stinsă într-o resemnare mocnită:

„Mă pregătesc în taină

Să nu mai fiu surprins

De-al vieții vortex

Negru și rapid,

Și nici de oscilații”.

    Viața bate toate filmele pe care ni le imaginam din fragedă pruncie și apoi în adolescență, chiar și la maturitate. Învățăm cu fiecare zi că „visătorii” nu pot supraviețui, că basmele rămân o specie literară, iar dezideratul „Aștept, neașteptatul,/ Și sper la nesperat” nu este realist, cu atât mai puțin viabil.     Ajungem în situația de a trăi fiecare zi întrebându-ne cât vom mai rezista, dacă totul ar putea fi mai rău de atât și apoi realizăm că „Matrix” nu este doar o producție cinematografică de succes, ci chiar realitatea noastră, o realitate în care fiecare încearcă să-și joace rolul cât mai bine posibil, o realitate în care la finalul zilei ne așezăm în pat și ne dăm comanda pentru ziua următoare: „Continui, fără să mă uit,/ Și sper să merg pe sârmă”.

    Dezamăgirea și speranța se țin de mână în timp ce egoul oscilează între viață și moarte iar trupul, istovit, imploră izbăvire. Trăim cu senzația că avem timp, mai ales când suntem tineri, și pierdem din vedere că odată ce a trecut, timpul nu se mai întoarce. Undeva, pe o etajeră invizibilă, stă clepsidra fiecăruia dintre noi iar în momentul în care ne naștem se întoarce. 

    De aici, totul devine o goană după fericire, după iluzii, speranțe, crâmpeie de viață, rămășițe de iubire, experiențe...

„E timp, non-stop pentru-ntrebări

La care-n veci nu vom găsi

Răspuns.

E timp de-ajuns pentru trăit,

E timp destul și pentru moarte (.....)

Și stropul de iluzie

«Că facem tot ce vrem»”.

    Parcă nu ar fi suficient de frustrant că nu avem timp, realizăm ușor-ușor că nici măcar liberul arbitru nu este liber să facă ce vrea. Regulile prostești, ilogice, ne constrâng să jucăm după cum ni se cântă până la ultima suflare, singura consolare – dacă o putem numi așa – fiind faptul că nu suntem singurii și nici primii sau ultimii. Bogați sau săraci, cu toții ne învârtim în același cerc și ne îndreptăm aparent spre același final. Marea întrebare rămâne însă: „Și ce am realizat?”, întrebare pe care și-o pun toți doar în apropierea marelui final, până atunci alergând disperați după ce pot. Retrospectiva contează, totuși, și ar trebui să existe înainte de ea și o perspectivă, astfel încât atunci când tragem linie să fim mulțumiți și speranța să ia locul deznădejdii:

„Când discutăm despre sfârșit,

Mereu îmi vine-n minte

Moartea.

Și abia apoi mental, lucid,

Vizualizez o avalanșă

De împliniri legate-n șir, (...)

De chinuri,

Plâns,

Și care a fiert

În existențe,

Evaporându-se-napoi,

Făcând din ciclul natural

Coincidențe,

Și din emoții, un braț de păpușoi!”


Șușman Andreea

Niciun comentariu: