Egocentric
Contemporan
brașovean în vârstă de 54 de ani, profesor de Fizică și director universitar în
mediul privat, Claudiu Oțeleanu este unul dintre puținii autori din vremurile
noastre pe care am onoarea să îi cunosc personal și cu care am împărțit atât
bucuriile, dar și problemele unui an dificil în învățământul de stat.
Un an este
insuficient pentru a cunoaște un om măcar pe sfert, însă cum situațiile
dificile apropie indivizii, am avut privilegiul de a schimba mai mult de două
cuvinte, iar spre finalul anului trecut am primit un cadou unic: volumul pe
care tocmai îl lansa, „Egocentric III”, cu rugămintea de a-i face o scurtă
recenzie.
Anul 2022.... „colegi
de suferință” la o școală gimnazială din apropierea Brașovului, iar datele pe
care le consemnez despre el sunt din experiența anului trecut, din discuții cu
el și despre el și mai ales, dintr-un sentiment profund de admirație. Pot spune
cu mâna pe inimă că este „prea mare” pentru copiii de gimnaziu și că locul lui
este și va rămâne în mediul universitar și în cercurile literare, deși a fost
un profesor iubit și copiii își amintesc cu drag și nostalgie de orele
dânsului.
Fire directă,
sinceră, preocupat de viitorul generațiilor de acum și nu numai, Claudiu și-a
exprimat mereu îngrijorarea în ce privește sistemul actual de învățământ, fie
că este vorba de elevi, fie că vorbim de profesori: „în concluzie suntem,/ Un
neam de marsupieni”, mai mult sau mai puțin manipulați de alții și purtând
toată viața sentimentul datoriei, vinovăției și milei.
În anul 2018 a
publicat primul volum al trilogiei „Egocentric”, un ciclu în care întregul
discurs confesiv se construiește sub obsesia cutumelor unei societăți
sprijinite pe fundamente greșite, în care practicile de zi cu zi includ
manipulare, violență, indolență, nepăsare, lipsă de afecțiune și de
sinceritate, o societate dezumanizată și dezumanizantă deopotrivă.
Volumele au
drept motto, sau cel puțin așa pare, celebrele cuvinte ale filozofului francez
Sartre, dezamăgit și el de neantul în care se afundă umanitatea: „Nu e nevoie
de flăcări și de smoală, infernul sunt ceilalți”. Astfel, poemele au drept
sursă chinul pe care oamenii și-l provoacă unii altora, în special oamenii
mici, oamenii care se conformează tiparului descris mai sus ca niște roboți
programați să distrugă. Câteva laitmotive recurente în această trilogie devin,
prin urmare, disconfortul, lipsa iubirii aproapelui, neputința de a te
împotrivi unei lumi întregi de „spălați pe creier” care nu văd că există o
problemă, cu atât mai puțin să o rezolve sau să încerce să aducă o schimbare în
bine.
Concentrându-mă
pe ultimul volum, „Egocentric III”, am rămas impresionată de modul în care
scriitura realistă a poetului se îmbină armonios cu elemente de suprarealism și
chiar dadaism, dacă ne uităm cu atenție la ilustrațiile și colajele sugestive
ce înșoțesc fiecare tom. Se conturează un manifest al timpului prezent, poetul
fiind un „antiexemplu”, întrucât nu se conformează, ci ironizează și
disprețuiește. În acest sens, se apropie de mai marii literaturii noastre,
având câte ceva din ironia și umorul caragialian, însă predominând aerul
apăsător bacovian, ceea ce conduce la o revoltă interioară profundă, stinsă
într-o resemnare mocnită:
„Mă pregătesc în taină
Să nu mai fiu surprins
De-al vieții vortex
Negru și rapid,
Și nici de oscilații”.
Viața bate toate
filmele pe care ni le imaginam din fragedă pruncie și apoi în adolescență,
chiar și la maturitate. Învățăm cu fiecare zi că „visătorii” nu pot
supraviețui, că basmele rămân o specie literară, iar dezideratul „Aștept,
neașteptatul,/ Și sper la nesperat” nu este realist, cu atât mai puțin viabil.
Ajungem în situația de a trăi fiecare zi întrebându-ne cât vom mai rezista,
dacă totul ar putea fi mai rău de atât și apoi realizăm că „Matrix” nu este
doar o producție cinematografică de succes, ci chiar realitatea noastră, o
realitate în care fiecare încearcă să-și joace rolul cât mai bine posibil, o
realitate în care la finalul zilei ne așezăm în pat și ne dăm comanda pentru
ziua următoare: „Continui, fără să mă uit,/ Și sper să merg pe sârmă”.
Dezamăgirea și speranța se țin de mână în timp ce egoul oscilează între viață și moarte iar trupul, istovit, imploră izbăvire. Trăim cu senzația că avem timp, mai ales când suntem tineri, și pierdem din vedere că odată ce a trecut, timpul nu se mai întoarce. Undeva, pe o etajeră invizibilă, stă clepsidra fiecăruia dintre noi iar în momentul în care ne naștem se întoarce.
De aici, totul devine o
goană după fericire, după iluzii, speranțe, crâmpeie de viață, rămășițe de
iubire, experiențe...
„E timp, non-stop
pentru-ntrebări
La care-n veci nu vom
găsi
Răspuns.
E timp de-ajuns pentru
trăit,
E timp destul și pentru
moarte (.....)
Și stropul de iluzie
«Că facem tot ce
vrem»”.
Parcă nu ar fi
suficient de frustrant că nu avem timp, realizăm ușor-ușor că nici măcar
liberul arbitru nu este liber să facă ce vrea. Regulile prostești, ilogice, ne
constrâng să jucăm după cum ni se cântă până la ultima suflare, singura
consolare – dacă o putem numi așa – fiind faptul că nu suntem singurii și nici
primii sau ultimii. Bogați sau săraci, cu toții ne învârtim în același cerc și
ne îndreptăm aparent spre același final. Marea întrebare rămâne însă: „Și ce am
realizat?”, întrebare pe care și-o pun toți doar în apropierea marelui final,
până atunci alergând disperați după ce pot. Retrospectiva contează, totuși, și
ar trebui să existe înainte de ea și o perspectivă, astfel încât atunci când
tragem linie să fim mulțumiți și speranța să ia locul deznădejdii:
„Când discutăm despre
sfârșit,
Mereu îmi vine-n minte
Moartea.
Și abia apoi mental,
lucid,
Vizualizez o avalanșă
De împliniri legate-n
șir, (...)
De chinuri,
Plâns,
Și care a fiert
În existențe,
Evaporându-se-napoi,
Făcând din ciclul
natural
Coincidențe,
Și din emoții, un braț
de păpușoi!”
Șușman Andreea
