Un eveniment strânge lumea în jurul lui.
Lumea cãreia îi
pasã de efectele respectivei acţiuni. Lucrãtorii, când fac demonstraţie pentru
a-şi primi salariile, studenţii, pentru cãmine civilizate şi alte drepturi, copii
pentru non-violenţã în şcoli etc.
Când însã se adunã cu toţii- indiferent de
statutul social, de nivelul cultural şi educaţional, de orientarea sexualã sau
de starea materialã- în acelaşi loc, timp şi pentru acelaşi eveniment?
Rãspunsul ne-a fost dat dintotdeauna.
Dar simplitatea lui pe
cât de mult minuneazã, pe atât de mult înspãimântã.
E vorba de evenimentele
apocaliptice, ce stârnesc fricã în om mai mult decât bucurie, mai mult neputinţã
decât voinţã.
Exemple ar fi: slujba de Inviere, campaniile de colectare a
ajutoarelor pentru sinistraţii inundaţiilor, moartea unui om celebru ce a fãcut
fapte caritabile în viaţa sa etc.
Moneda are întotdeauna douã feţe. Paharul douã jumãtãţi.
Omul, douã sentimente primordiale: dorinţa şi frica.
Şi am spus fricã mai sus pentru cã acesta este sentimentul
ce l-am vãzut în Noaptea Cea Mare când sute de oameni au aşteptat Lumina apoi
încet, fiecare a plecat acasã. Nu slujba conta, nu rugãciunea, nu credinţa, cât
Lumina dãtãtoare de pace şi de biruinţã asupra necazurilor viitoare.
In faţa nenorocirilor – precum marea de inundaţii- cel care
nu e afectat în mod direct ridicã neputincios din umeri şi încearcã pe cât
poate sã ajute.
Şi am spus iar fricã pentru cã groaza unei nesfârşite întinderi
de ape ridicã semne de întrebare cu latura spiritualã, ceea ce determinã ca
acţiunea de ajutor în sine, sã devinã spaima de un necaz mult mai mare ce ar
putea afecta chiar pe cel ce ajutã.
Când omul care şi-a sacrificat viaţa pentru binele
societãţii moare într-un accident sau de vreo boalã anume, atunci dispariţia
lui aduce un sentiment de fricã în rândul comunitãţii ce l-a iubit şi care acum
se vede pãrãsitã protectorul lor, de cel care le aducea speranţã în case şi
linişte în suflet. Se poate menţiona, spre exemplu, moartea prinţesei Diana sau
a lui Papa Ioan Paul al II-lea.
Fricã. E tot ceea ce vãd în jur. Oamenii au uitat sã cuteze.
Sã sape fântâni. Sã scrie pe nisip. Şi-atunci, de ce totuşi încã existã clovni?
Râdeţi fals, voi toţi cuprinşi de fricã!
Mãcar acum, pentru o clipã, lasaţi-vã ochii mai mult în
soare, pânã când vor lacrima.
Lasaţi-vã mâinile sã oboseascã rãsfoind amintiri
din copilãrie.
Lãsaţi-vã genunchii sã cadã deşi e Inviere.
Nu mai aruncaţi poveştile voastre la gunoi, cãutând sã
reinventaţi istoria vecinilor sau a strãinilor.
Nu mai aşteptaţi sã vã spunã
preotul ce este mila, ce este suferinţa, ci ajutaţi, ajutaţi aşa cum puteţi,
din drag de a aduce zâmbetul pe faţa celor îndepãrtaţi.
Eu, de la o vreme, am ieşit sã culeg cuvinte.
Aş vrea sã
învãţ un alt mers al lucrurilor. Cãci vreau sã împart lumea altfel decât poetul
Eminescu - “în smintiţi şi în mişei”.
Cu multumiri Ancutei Pepelea - autoarea articolului
Paste Fericit la toata lumea !
