În numai trei zile consecutive, spațiul aerian al
României a fost traversat de trei drone, toate prezentate public drept
amenințări reale și toate doborâte de aeronave F-16 ale Forțelor Aeriene
Române.
Prima confirmare oficială a venit la 24 iulie 2026. Ministerul
Apărării Naționale a comunicat că o dronă detectată în apropiere de Sulina a
urmat traiectul Sulina–Brăila–Fetești–Buzău și a fost doborâtă, la ora 11:02,
în apropierea localității Padina. Comunicatul precizează explicit că F-16 a
„angajat ținta aeriană cu o rachetă”. A doua zi, MApN a anunțat o nouă
pătrundere și o nouă neutralizare, fără să mai spună ce armament a fost
utilizat. Pe 26 iulie a urmat al treilea incident. Comunicatul MApN din 24 iulie,
comunicatul din 25 iulie, comunicatul din 26 iulie.
Nu pun la îndoială dreptul și obligația statului român de
a-și apăra spațiul aerian. Pun însă în discuție felul în care autoritățile
explică aceste operațiuni și refuzul lor de a răspunde unor întrebări tehnice,
juridice și instituționale absolut firești.
De ce o rachetă?
Un avion F-16 dispune atât de rachete aer-aer, cât și de
tunul intern M61A1 Vulcan, de calibrul 20 mm. Prin urmare, întrebarea dacă
drona putea fi doborâtă cu tunul avionului nu este absurdă.
Răspunsul nu poate fi însă redus la comparația dintre
viteza redusă a dronei și viteza mare a avionului. Tocmai diferența de viteză
poate face tragerea cu tunul dificilă: pilotul are o fereastră foarte scurtă de
angajare, trebuie să se apropie de țintă și poate fi expus fragmentelor sau
exploziei încărcăturii dronei. Contează altitudinea, vizibilitatea,
traiectoria, zona survolată și riscul pentru populație.
Utilizarea unei rachete poate fi, așadar, justificată
operațional.
Dar caracterul posibil justificat nu înlocuiește
explicația publică. Cât a costat interceptarea? Ce tip de rachetă a fost
folosit? De ce a fost preferată racheta în locul tunului? Ce nivel de pericol a
fost atribuit dronei înaintea angajării?
Există relatări documentate despre lunetiști ucraineni
care au doborât cu puști drone rusești de recunoaștere, precum ZALA sau Mavic.
Asemenea cazuri demonstrează existența unor soluții mult mai ieftine împotriva
dronelor mici, dar nu pot fi transferate automat asupra unei drone de atac de
tip Shahed/Geran.
Un Mavic și o dronă kamikaze capabilă să transporte zeci
de kilograme de exploziv nu reprezintă aceeași amenințare.
Comparația nu dovedește că pilotul român trebuia să
folosească tunul. Ea arată însă de ce România are nevoie de mijloace
antiaeriene stratificate și ieftine: bruiaj, tunuri antiaeriene, drone
interceptoare și sisteme cu rază scurtă.
Nu este sustenabil ca fiecare aparat lent și relativ
ieftin să fie combătut exclusiv prin ridicarea unui F-16 și lansarea unei
rachete de mare valoare.
Cine a dat ordinul?
Ministerul trebuie să spună
fără echivoc cine a autorizat fiecare angajare.
Au fost interceptările executate în cadrul unei misiuni
naționale de apărare a spațiului aerian sau în cadrul Poliției Aeriene NATO?
Cine a identificat ținta drept ostilă? Cine a autorizat focul: comandamentul
național, ministrul, șeful Statului Major al Apărării sau o structură aliată?
Faptul că aeronave aliate participă la supravegherea
spațiului aerian nu înseamnă automat că NATO hotărăște fiecare tragere
efectuată pe teritoriul României.
Ministrul Radu Miruță a afirmat că, la nivelul MApN și
separat de decizia NATO, aeronavele românești au fost ridicate și autorizate să
deschidă focul. Această afirmație indică
o decizie națională, dar nu identifică autoritatea concretă care a dat ordinul.
Lanțul de comandă nu este un secret absolut. Nu se cer
frecvențele radio și nici procedurile tactice clasificate.
Se cere răspunsul
instituțional: cine și-a asumat decizia?
Același pilot?
În cazul primei drone, comunicatul oficial vorbește
despre „un pilot român”. În comunicatele următoare apar „două aeronave F-16”
sau „o aeronavă F-16”, fără identificarea pilotului.
Prin urmare, informația potrivit căreia toate cele trei
drone ar fi fost doborâte de același pilot român, în vârstă de 28 de ani,
trebuie confirmată oficial înainte de a fi prezentată drept fapt.
Dacă este adevărată, apar întrebări suplimentare. Care a
fost programul echipajelor? Câte ore a zburat pilotul? A existat un interval
corespunzător de odihnă? A participat același pilot deoarece era de serviciu,
pentru că avea cea mai bună poziție tactică sau pentru că făcea parte dintr-o
echipă restrânsă specializată în asemenea misiuni?
Nu se poate afirma din exterior că pilotul ar fi trebuit
obligatoriu să primească 24 de ore de repaus. Aviația militară lucrează cu
limite de timp de zbor, evaluări medicale, refacere și rotația echipajelor, iar
o misiune poate avea durate și grade de solicitare diferite.
Dar instituția poate lămuri simplu dacă regulile privind
odihna și siguranța zborului au fost respectate.
Pilotul nu trebuie transformat nici în suspect, nici
într-un erou de campanie publicitară.
El și-a executat misiunea. Răspunderea pentru explicații
aparține celor care au conceput operațiunea și au comunicat-o.
De ce au fost invocate
informațiile militare?
O altă problemă este felul
în care ministrul Apărării a introdus Direcția Generală de Informații a
Apărării în comunicarea publică privind proveniența dronelor.
DGIA are atribuții legale de obținere, verificare,
prelucrare și valorificare a informațiilor referitoare la riscurile și
amenințările militare. Poate furniza o evaluare tehnică sau informativă privind
proveniența unor componente, seriile acestora și legăturile cu producători ori
utilizatori militari.
Dar DGIA nu este organul care stabilește adevărul
judiciar într-un dosar penal.
Fragmentele trebuie ridicate, păstrate și expertizate potrivit
regulilor de procedură. Parchetul conduce ancheta penală, dispune expertizele
și stabilește dacă există fapte și responsabilități de natură penală.
Structurile militare și serviciile de informații pot furniza date și sprijin
tehnic, dar evaluarea lor nu trebuie prezentată drept înlocuitor al concluziei
procurorului.
De aceea, comunicarea normală ar fi trebuit
să fie limpede:
Fragmentele au fost predate organelor de urmărire penală.
Expertiza este efectuată sau dispusă în cadrul anchetei. Structurile specializate
ale MApN au furnizat date tehnice preliminare. Concluziile definitive vor fi
comunicate de instituția competentă.
În schimb,
invocarea DGIA și a verificării unor numere de serie creează impresia că
serviciul militar de informații a pronunțat deja verdictul.
Trebuie făcută și o delimitare cronologică. Declarația
prin care ministrul îi invita pe cei care contestau proveniența rusească să
meargă la sediul DGIA și să caute numerele de serie privea un incident
anterior, produs la Galați.
În cazul dronei de la Buzău, ministrul a declarat
ulterior că proveniența rusească fusese confirmată de procurorul de caz.
Amestecarea incidentelor nu ajută adevărul și riscă să transforme suspiciunea
justificată într-o acuzație incorectă.
Întrebarea corectă rămâne: în ce calitate a examinat DGIA
componentele, cine a realizat expertiza criminalistică propriu-zisă și pe ce
document oficial se bazează concluzia comunicată de ministru?
Coincidență sau campanie
pentru SAFE?
După incidente, spațiul public a fost împins rapid spre
necesitatea accelerării investițiilor în apărare și a programului european
SAFE.
România are nevoie, fără îndoială, de apărare antiaeriană
modernă. Trei pătrunderi consecutive demonstrează vulnerabilități care nu pot
fi ignorate. Dar tocmai de aceea comunicarea trebuie să fie riguroasă.
Faptul că incidentele pot favoriza politic promovarea
programului SAFE nu dovedește că ele au fost organizate pentru a forța o
decizie parlamentară. Pentru a susține existența unei diversiuni ar fi necesare
probe: ordine fabricate, traiectorii manipulate, resturi plantate, mărturii sau
documente care să indice o operațiune internă.
Până în prezent, asemenea
probe nu au fost prezentate public.
Suspiciunea nu trebuie însă interzisă. Ea trebuie
transformată în întrebări verificabile:
- De ce informarea politică a
fost diferită de la o zi la alta?
- De ce președintele a intervenit
public după unul dintre incidente, dar nu și după primul?
- De ce comunicatele nu precizează
armamentul folosit la toate cele trei angajări?
- De ce nu este explicat complet
lanțul de comandă?
- De ce este introdus programul
SAFE în discurs înainte ca publicul să primească toate datele
operaționale?
- De ce apare DGIA în comunicarea
politică a ministrului, în timp ce ancheta este condusă de procurori?
- Care este rolul exact al
structurilor NATO și ce decizii au rămas exclusiv naționale?
Armata trebuie apărată și
de comunicarea proastă
În asemenea momente, încrederea publică nu se obține prin
formule solemne și nici prin invocarea autorității serviciilor de informații.
Se obține prin cronologii exacte, delimitarea competențelor și răspunsuri
tehnice verificabile.
Nu este suficient să ni se spună că dronele au fost
doborâte și că, prin urmare, avem nevoie urgentă de alte cheltuieli. Cetățenii
au dreptul să știe ce a intrat în spațiul aerian, cum a fost identificat, cu ce
a fost doborât, cine a autorizat focul, cine examinează fragmentele și pe ce se
întemeiază atribuirea către Rusia.
Poate că toate cele trei operațiuni au fost perfect
justificate. Poate că piloții și comandanții au procedat impecabil. Poate că
racheta a fost, în fiecare situație, singura soluție sigură.
Dar într-un stat democratic, cuvântul „poate” nu poate
ține locul unui raport oficial.
România nu are nevoie numai
de rachete împotriva dronelor. Are nevoie și de instituții capabile să
vorbească limpede după ce rachetele au fost lansate.
Claudiu Oteleanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu