Cafeaua rece. Proza scurta.

 Cafeaua rece

de Claudiu Oteleanu

S-au întâlnit după aproape treizeci de ani. La aceeași cofetărie din centru, doar că acum nu mai mirosea a prăjituri, ci a cafea scumpă și a timp pierdut. El a ajuns primul. S-a așezat la masă și a privit pe geam, ca și cum ar fi așteptat nu o femeie, ci o confirmare că viața încă mai are surprize.

Ea a intrat câteva minute mai târziu.
Avea același zâmbet, dar altă liniște pe chip — genul de liniște pe care o capătă oamenii după ce au învățat să nu mai aștepte prea mult de la nimeni.

— Ce faci? a întrebat el.

— Trăiesc, a răspuns ea simplu.

Au vorbit despre trecut, despre colegi, despre cine a plecat, cine a rămas, cine s-a pierdut pe drum. La început, conversația curgea ușor, ca o apă veche care își știe albia. Apoi, pe nesimțite, s-a schimbat tonul. El a început să explice lucruri,  despre viață, despre oameni, despre cum funcționează lumea. Ea a început să tacă.

Nu din lipsă de argumente. Din lipsă de chef.

Chelnerul a adus două cafele. A lui s-a răcit repede,  pentru că vorbea prea mult. A ei a rămas caldă,  pentru că nu se grăbea nicăieri. La un moment dat, ea a pus ceașca jos și a spus:

— Știi ce e ciudat?
Nu m-ai întrebat nimic despre mine. El a zâmbit, ușor iritat.

— Ba da, am întrebat.

Ea a clătinat din cap.

— Nu. Ai vorbit despre tine.

A fost o tăcere scurtă, dar suficientă cât să încapă în ea toți anii care trecuseră. S-a ridicat încet, și-a pus geanta pe umăr și a spus, fără reproș:

— Noi ne știm de mici. Tocmai de asta credeam că o să fie altfel.

A plecat.

El a rămas la masă, privind ceașca lui cu cafea rece. A gustat din ea și a făcut o grimasă.

Nu pentru că era amară. Ci pentru că era adevărată.

Uneori nu pierzi oameni pentru că ai spus ceva greșit, ci pentru că nu ai ascultat la timp!